Celui mai iubit dintre yoghini: femeile îți vor binele

„A fost o fată după tine care nu s-a culcat cu Gregorian Bivolaru,” îmi zice.

„Deci mai există și altele!”

„Da, da, mai sunt. Mai rar, dar… Ei, fata asta s-a dus, s-a uitat de sus până jos la el și i-a zis, Am auzit că ești paranormal, dar văd că ești cât se poate de normal. Mamă, ce s-a enervat.”

Hohotim de răsună tot restaurantul. Da, pot să-mi imaginez fața lui Gregorian Bivolaru, care se comportă de parcă e darul lui Dumnezeu pentru omenire, maestrul perfect al perfecțiunii, Făt-Frumosul Feților Frumoși, înțeleptul înțelepților și Don Juan-ul cel hiperpotent, în momentul în care o fată se uită de sus la el: ești cât se poate de normal.

„Auzi,” îmi spune, „cineva ar trebui să scrie toate chestiile astea.” Cineva fiind, bineînțeles, eu. Dintre noi două, eu sunt cea care scrie.

„Păi, chiar Gregorian Bivolaru însuși mi-a zis când l-am văzut: Tu să scrii despre ce se întâmplă aici. Cred că nu există dovadă mai clară a faptului că e clarvăzător de nu mai poate.”

Chicotim. Ce nu se vede e că amândouă avem sechele, fiecare în felul ei. Râdem, pentru că alternativa e să plângem. Am scris numele lui complet, Gregorian Bivolaru, în dialog, dar de fapt ea nu vrea nici măcar să-l audă, darămite să-l pronunțe. Folosește o poreclă, pentru că ei i se pare că până și numele îi invocă prezența, îl aduce din nou în viața ei. Mă convinge să nu-i spun nici Bivolaru, nici Grieg, nici măcar GB. Îi zicem „moșul”. Mai târziu eu îi voi spune în cazuri ca ăsta „G. Boss-ul”, pronunțat „ghebosul”.

Ea a umblat prin biserici, ca să scape de povara jurămintelor pe care le-a făcut la MISA. Își reface viața cu prudență. Eu mi-o refac cu un masochism plin de ură: propria mea ființă mi-e insuportabilă. Vreau să schimb totul, vreau să fiu altcineva. În câțiva ani de atunci într-adevăr am schimbat suficient ca să-mi placă cine sunt.

Iar ea?… Îmi place să cred că a scăpat de umbra lui. În mare. Cât de cât.

_____________

„Trauma nu poate fi prezentată în mod liniar,” explică I.Z. la curs, legat de cartea The God of Small Things de Arundhati Roy. O traumă rearanjează amintirile în jurul ei, e ca o piatră aruncată într-un lac, face valuri pretutindeni. Nu poate fi confruntată direct, mintea se învârte în jurul ei din nou și din nou.

Chestia asta explică, într-un fel, de ce nu pot să scriu nimic coerent. Vreau să încep de peste tot, vreau să cuprind universul într-o foaie, vreau să vorbesc și să tac în același timp, vreau ca toată lumea să știe și nimeni să nu afle. MISA e o imagine gigantică, spartă în bucăți. N-am decât cioburi care separat sunt ireale, incredibile, dar împreună păreau odată să aibă toată logica de pe lume. Încercând să le pun cap la cap, am ajuns de nu știu câte ori să mă dau cu capul de pereți și să plâng.

Sunt traumatizată? Îmi pun problema pentru prima oară la curs. Și dacă da, ce anume m-a traumatizat?

____________

„Am un pistol,” îmi zice o fată care a vrut să mă întâlnească pentru că eu am fost la curs și ea a fost la curs și ea a decis că-i sunt simpatică. „Și dacă o să-l văd vreodată din nou pe Grieg, o să-l împușc. Cu pistolul ăla o să-l împușc.”

Adevărul e că n-o să-l împuște pentru că el e în Paris și ea nu. Și și dacă l-ar vedea din nou pe stradă, pistolul o să fie acasă, închis în dulap. Și, presupunând că l-ar întâlni pe Gregorian Bivolaru într-un loc ferit și ar ști că urmează să-l vadă acolo, nu l-ar împușca pentru că ar însemna să facă și pușcărie pentru el. De fapt, habar n-am dacă are și gloanțe pentru pistol, deci s-ar putea să fie în imposibilitate perfectă de împușcare.

Dar visele nu costă.

„I-am dat ani din viață. Ani! El a zis nu gândi și a fost de parcă ar fi apăsat un buton, am fost în contracte, aveam numai prostii în cap.” Și-mi povestește toate pasiunile ei de acum, toate lucrurile pe care ar vrea să le facă. Are o vârstă la care ar fi putut avea o carieră, mai ales că nu e proastă, dar n-are experiență, n-are diplome, n-are nimic.

Ceea ce n-o oprește să-și găsească totuși de lucru în condiții destul de bune, dar mereu rămâne acel „dacă nu mi-aș fi irosit atâția ani”.

Știu, știu: multă lume sare să întrebe ce a păzit până acum, de ce s-a lăsat pe tânjală ca să meargă să danseze în baruri, de ce nu a fost în stare să fie o persoană decentă?! Ei na, dacă s-a băgat în toate vulgaritățile, să plătească acum!

Haha. Nu. MISA e o lume pe dos față de cea obișnuită. Normalul și anormalul sunt inversate, ești judecat și țâțâit nu pentru că îți înșeli iubita, ci pentru că nu ai mai multe iubite; ești o femeie impură nu pentru că te culci cu mulți, ci pentru că nu te culci cu destui; ești urâtă nu pentru că ești grasă, ci pentru că ești slabă și atletică; ești proastă nu pentru că ești proastă, ci pentru că ești inteligentă; îți folosești greșit sexualitatea nu când o împarți cu toți, ci când n-o împarți cu suficienți. Ești incapabil să gândești liber când nu-ți asculți maestrul, ești nesincer când îți încalci jurămintele de a minți.

Prețul plătit pentru neconcordanță este cel plătit în societatea normală: ești privit de sus, vorbit pe la spate, se duce cu tine muncă de lămurire pentru a te integra în normal.

E o explicație, nu o scuză. La un moment dat, indiferent dacă faci parte din MISA, din societatea română cum e ea, dintr-o societate americană, nemțească, britanică, indiană, cum o fi, ai posibilitatea să te uiți la tine și să remarci că ești o lichea.

__________

„Tu ce crezi că e cu Gregorian Bivolaru?” m-a întrebat D. Eu eram la București, cred că eram în al patrulea an de yoga, deci aveam 18 ani, iar ea era… tot pe-acolo ca an de curs, dar avea vreo 25-26-28 de ani? Nu mai știu. Bivolaru e o legendă transmisă din vorbă-n vorbă, auzi povești care mai de care, tot felul de cursanți vechi au avut tot felul de experiențe. Și presa și cei anti vuiesc cu experiențe în sens invers, normal, dar ți se explică faptul că ei nu îl înțeleg cu adevărat. Și tu pe cine să crezi?

Cursul de yoga e un curs de yoga. Nu se face sex, nu se pun filme porno. Nu-ți pune nimeni pistolul la tâmplă să faci chestii pe care nu le vrei. Din interior nu e deloc clar că ăia care spun ce răi sunt yoghinii au dreptate, mai ales că sunt atâția yoghini care sunt oameni buni, faini, de valoare. Și ajungi să-i cunoști.

„Habar n-am,” am răspuns. „Unii zic într-un fel, alții zic în alt fel. Eu aș vrea să-l cunosc, să văd singură care-i faza.”

Naivitate, naivitate, naivitate, naivitate, naivitate… Foarte naiv, să crezi că lucrurile merg așa, că poți să-l cunoști pe Gregorian Bivolaru fără să se ducă muncă de lămurire cu tine în mod intens, că poți să-l vezi față-n față fără să ți se spună o mie de povești despre cum el e deștept și tu nu, fără să se aibă cea mai mare grijă ca tu să fii gata să-l vezi ca maestru.

Iar apoi, se va avea grijă să înțelegi corect cum a avut loc întâlnirea, să înțelegi ce prost ești tu și ce deștept e el.

__________

Cecilia Tiz e prima persoană cu care vorbesc deschis despre întâlnirea eșuată cu Gregorian Bivolaru, despre faptul că cei de la curs încearcă cu disperare să mă convingă că sursa problemelor mele e că nu m-am culcat cu maestrul, despre faptul că instructorul meu în care aveam încredere că mi-e prieten a încercat să mă arunce în patul unui boșorog și nici măcar n-a avut curajul să mi-o spună în față, despre faptul că sunt tâmpită și naivă și de luni de zile mi se repetă că sunt dilie pentru că nu înțeleg că Gregorian Bivolaru are dreptate și eu nu.

Nu mai am conversația, dar a fost ceva de genul:

Eu: și m-am trezit acolo, cică să vorbesc cu fondatorul școlii ca să-mi dea sfaturi despre sufletul meu, și toate tipele care erau atunci la Paris încercau să mă convingă să mă culc cu el, că e maestrul.
Cecilia: vai
Eu: iar eu nu voiam, că mi se pare o porcărie.
Cecilia: normal
Eu: dar ele insistau și ăsta nu voia să-mi garanteze că mă lasă în pace, ocolea subiectul. Cred că spera să-mi schimb părerea.
Cecilia: nenorocitul
Eu: și până la urmă el mi-a zis că o să-mi pierd iubitul și că sunt o persoană extrem de obișnuită, nu-i nimic de capul meu. Pur și simplu nu-mi venea să cred că ăsta era omul ăla pe care-l laudă toată lumea.
Cecilia: săraca de tine

În timp ce scriam mi-o imaginam văzându-și de treaba ei și punând o replică stas pe ici pe colo. Erau cele mai lipsite de interes reacții pe care le puteam primi pe messenger. Dar nu-mi păsa. Vorbeam cu Cecilia Diabolica Tiz, ok? Capul răutăților, conform lui Gregorian Bivolaru&co. Discutam cu Dușmanca cea Rea, SRI-sta ninja atotprezentă care sapă tot din MISA.

Și pe măsură ce mă descărcam, îmi dădeam seama că sunt probabil a suta/mia persoană care-i spune iar aceleași lucruri. Nu mă cunoștea, sărisem pe o necunoscută pe messenger și n-aveam de fapt nimic de zis. Doar mă plângeam, nitam-nisam.

Bine ai venit în univers, părea să-mi spună răceala ei. Sunt aici pentru că sunt aici, dar n-am ce să-ți fac, n-am cu ce să te ajut, nu ești specială și oamenii ăștia vor exista în continuare, chiar dacă tuni și fulgeri împotriva lor.

Pentru prima oară mi-am dat seama de micimea mea și de dimensiunile imense ale grupării din care scăpam câte unul, fiecare convins că e altfel, că a pățit-o altfel, că suferința lui e personală… Și în același timp, toți prea mici într-un fel ca să facă ceva. Am fost păcăliți în aceleași feluri, cu un set comun de credințe trecute sau prezente: energii, Dumnezeu, karma, Dumnezeu care se manifestă prin semne vizibile, sexualitate spiritual, astrologie, naturism. În rest, erau suficiente diferențe între noi ca să putem spune că nu suntem toți la fel, că suntem diferiți, că avem chestiile astea în comun pentru că sunt adevărate.

La câteva luni după prima discuție cu Cecilia Tiz am întâlnit-o din nou, de data asta nu ca anonimă plângăcioasă, ci ca cineva care se ridicase frumușel pe propriile picioare, măcar cât de cât. Am avut o conversație reală, nu cu Diabolica Anti-MISA, ci cu o femeie care a văzut suferință cauzată aiurea de MISA, Bivolaru și acoliții și a decis că e inacceptabilă.

Ah, bun, mi-am zis. Suntem pe aceeași direcție.

_____________

Revistele de femei dau sfaturi mai ales despre frumusețe și relații. Mi-aș dori mult să scrie despre altceva, să nu mai continue vechile tendințe de a judeca femeia mai ales după fizic, de a o pune mereu în relație cu bărbatul, de a o învăța că este specială prin feminitatea ei și merită relația perfectă, orgasmul perfect, garderoba perfectă.

MISA a dus ideile feminine la extrem: feminitatea e la superlativ (după cum spune și titlul blogului Aidei Călin, implicată în o grămadă din acțiunile feminine de la MISA). Femeilor li se spune nu doar că trebuie să fie frumoase și iubitoare, ci că asta le conduce spre Dumnezeu. Sunt suite pe piedestal: sunt divine, sunt extraordinare, sunt niște forțe ale naturii. Ele sunt iubirea, ele sunt energia vieții, ele sunt mamele, inițiatoarele, ele sunt cele capabile să transforme bărbații prin puterea lor, prin fascinația pe care o exercită. Este datoria lor să-și dezvolte aceste calități prin anumite metode simple!

Manipulări ieftine, cu complimente în exces și reproșuri deschise. Ce se întâmplă dacă, așa ca mine, rămâi slabă, te îmbraci indiferent și îți place să știi tot felul de lucruri și să gândești, nu doar să înghiți?

„Trebuie să înveți să fii mai femeie,” îmi spune. E demult, la începuturile mele în MISA, dar se va repeta până la sfârșit, ani de zile, aceleași idei. „Să pui câteva kile pe tine ca să ai mai multă energie, să înveți să iubești, pentru că tu nu iubești, mintea aia proastă a ta care te face să crezi că ești așa de deșteaptă îți dă senzația că iubești, dar e doar în capul tău.”

Bineînțeles, în restul timpului eu sunt Femeie, energia lui, aerul lui, susținătoarea lui, muza lui, sunt extraordinară, spirituală, frumoasă, excepțională, fără mine e imposibil, eu sunt specială, eu sunt superioară tuturor celorlalte femei…

Dacă aș putea doar să mă schimb odată, pentru că el deja mă vede cum aș putea să fiu, perfectă și strălucitoare – în limbaj yoghin, mă transfigurează. Deci sunt perfectă, dar nu-s, și de fapt nu mă ridic la standarde, dar ar trebui să o fac. El apreciază potențialul, hai că te iubesc, toantooooo.

Ah, fiți-ar abuzul emoțional.

_____________

„Mă duc la un psiholog care e chiar fain,” îmi zice o fată.

„Da? De ce?”

„Păi numai în zeiță și demoniacă m-a ținut. Ba eram perfectă, ba eram oribilă. Ba mă ridica în slăvi, ba eram de vină pentru tot. Chestiile astea nu-ți fac bine, simțeam că o iau razna.”

„Deci nu sunt singura.”

„Singura?! Nu, ăsta e standardul.”

_____________

Am pierdut începutul scenei pentru că lucram din greu pentru facultate și eram băgată cu nasul în laptop, dar deodată văd că ea începe să-i care pumni. Tipa cu pricina, față de care eram perfect indiferentă până atunci, îl lovește din nou și din nou și din nou, cu sete. El are spatele curbat ca să nu fie lovit în zone vitale, ci doar peste coaste

„TACI!” urlă. ”TACI! Taci, taci, taci, taci, taci odată!”

E scoasă din minți. El se întoarce, îi trage câteva palme, ea plânge de nervi.

„Linștește-te, ți-a ajuns?! Gata, ho! Gaaaata, auzi?”

Tipa dispare val-vârtej. Teoretic eu o așteptam pe ea ca să mă ducă cu mașina până spre casă, că mergeam în aceeași direcție, dar aș prefera să merg pe jos în cealaltă parte de București decât să mă duc după ea acum.

„Ce…” zic.

„Eh,” explică el. „Nu știe să iubească, i-am zis chestia asta. Iubirea ei e superficială, efectiv nu înțelege…”

Și pe măsură ce vorbește, capăt un respect profund pentru tipă. Individul e de un asemenea lichelism încât a început să o compare cu altele, să-i reproșeze că nu e perfectă și, dacă nu mă înșel, i-a zis și că ea nu seamănă suficient cu maică-sa. Nu cu mama ei, cu mama lui, că fiecare băiat își caută de fapt mama și ea n-a înțeles asta?! Vai, sărmanul de el, el care a avut mereu probleme cu mama și ea nu-i dă ce-i trebuie. Și dă-i și explică despre cum bietul de el e neîndreptățit, mereu femeile sunt iraționale și nu vor să ghicească ce își dorește bietul de el, deși dacă l-ar iubi ar ști, că așa e iubirea și așa sunt femeile: intuitive. Dacă doar ar iubi, dacă doar ar vrea, dar ea nu știe direct ce-și dorește el pentru că nu e atentă, vai, deci nu-l iubește cum trebuie.

Eh, voila. Acesta este un mare erou spiritual de la MISA, un adevărat amant feroce.

_____________

„După ce am plecat de la curs au început să-l chinuie pe prietenul meu, îi trimiteau înregistrări cu mine culcându-mă cu alții – Roxana, eu nu știusem niciodată că aș fi înregistrată! Dar i-au trimis, ca din partea mea, ca să se detașeze, ca să mă convingă că am parte de tot ce-mi trebuie la curs, n-am nevoie de cineva din exterior…”

E atât de agitată încât e de-abia coerentă, îmi povestește cum e hăituită, cum prietenul ei e hăituit, cum e vânată de yoghini pentru că…nici nu știe de ce, pentru că nu știe nimic, nu are informații, habar n-are ce vor. Îmi spune că a aflat că la grupurile de bărbați li se zice să se înregistreze în timp ce fac sex, ca să-și arate performanțele în fața grupului, iar dacă ele nu vor, nu trebuie să știe, nu? Și acum îi scriu prietenului ei mesaje, îi trimit înregistrările, yoghinele vorbesc cu el și îi spun că ea a făcut tot felul de chestii de care ea nici nu știa că există (grupuri în care se trage la sorți cine cu cine se culcă, chestii de-astea).

E prima și singura oară când aud o poveste complet nouă. Mai întreb în jur, nu mai aud așa ceva de la nimeni, nici de înregistrări secrete, nici de tras la sorți pentru sex. Neconfirmat. Îi verific identitatea și reiese că ea e cine mi-a spus că e și că are slujba pe care a spus că o are. Dacă mă minte, mă minte cu numele ei real.

Sun cunoscuți de-ai mei ca să-i întreb de detalii, o întreb pe Cecilia Tiz, la care mai devreme sau mai târziu ajung toate zvonurile, verific site-urile, pun întrebări peste tot. Neconfirmat, neconfirmat, neconfirmat.

Neadevărat?… Nu îndrăznesc să clasific povestea și o las suspendată în eter. Poate că mi s-a pasat o dezinformare, poate că fata e nebună, poate că are un psihopat pe urme care-i vrea răul, poate că e sinceră. Mi-aduc aminte de o scrisoare de amenințare pe care am primit-o și mă întreb dacă o fi dat de un tembel de acel gen, dar mai hotărât.

Și mă întreb de ce nu dă în judecată foștii iubiți care au înregistrat-o pe șest. Dacă are înregistrările, știe cine sunt. Și, hm, daunele s-ar putea să merite efortul.

_____________

„Tu nu știi de fapt ce e cu femeile care merg în Japonia,” îmi spune – femeile de la MISA merg în Japonia la dans la bară, am aflat. „Habar n-ai. Ai citit doar ce-au spus alții, apleci urechea la toate prostiile. Așa că am vorbit cu cineva care o să te lămurească. Te întâlnești cu ea și vezi despre ce e vorba.”

E înainte să mi se ducă vestea că aș fi o trădătoare de patrie și neam, așa că fata vine să ducă muncă de lămurire cu mine. Ne întâlnim la Cărturești (unde întârzii jumătate de oră pentru că m-am suit în autobuzul greșit și am prins un blocaj în trafic acolo unde aș fi vrut să sar din mașină să o iau la goană invers – fir-ar 335-ul lui pește prăjit și str. Ștefan cel Mare). Tipa e binevoitoare, s-a uitat la cărți până la venirea mea. E plăcută, prietenoasă, simpatică.

„Am fost în Japonia o dată, în turele de la început, după ce au mers primele și ne-au spus că e foarte frumos acolo,” îmi zice. „Terminasem facultatea de fizică și aveam ocazia să merg cu bursă la masterat în Franța, dar am ales să merg în Japonia și n-am regretat niciodată.”

Nu-i nimic, regretam eu atunci când îmi povestea.

„Eram hostess într-un bar de noapte, dar nu era nimic indecent în asta. Stăteam de vorbă cu ei, cu japonezii, care nu prea văzuseră europence.” Îmi descrie o lume în care, într-o japoneză stricată, vorbeau despre tot felul de lucruri, în care oamenii erau ahtiați după comunicare. Se legau prietenii trainice, ea și celelalte fete care fuseseră prin Japonia erau tratate cu respect și considerație. Se machiau și se aranjau și bărbații erau fermecați de ele pentru că erau atât de exotice, atât de frumoase, atât de zeițe între oameni.

„Nu s-a întâmplat nimic indecent în tot timpul ăsta,” îmi zice. „Nimic. Nu voiau nimic, nu voiau să se culce cu noi, nimic.” Îmi spune că a dansat la bară, dar pentru că voia ea neapărat, voia să-și manifeste feminitatea așa. A avut norocul să dea peste baruri în care se dansa. Ziua era scoasă în oraș de clienți, care uneori îi făceau cadouri. Odată a stat câteva zile la cineva acasă, era bolnavă, iar omul nici măcar n-a încercat s-o atingă. Totul era frumos, Gregorian Bivolaru le suna pe ea și pe celelalte din când în când (o dată pe săptămână, parcă) să se asigure că erau bine și să discute cu ele. Odată a fost dusă la un teatru de păpuși japonez…

„Aoleu,” zic, fiind în temă. „Alea-s nasoale.” Teatrul de păpuși la noi e pentru copii, la ei e plin de dramă, tragedie, crime și sinucideri. „Cu sinucideri între îndrăgostiți? Oameni care-și scot ochii? Bebeluși morți vârâți în burta altei mame?”

Se uită oripilată la mine. „Nici vorbă de așa ceva!” zice. „Japonezii sunt niște oameni fini, eleganți și culți. Nici vorbă de… păi, sunt oameni fini, foarte fini și drăguți. Până și mâinile lor sunt fine, au pielea degetelor moale, e o plăcere să le simți pe sâni, ce idei poți să ai, auzi, scos de ochi, cum poți să-i scoți ochii unei păpuși?! Niciodată!”

„Hm,” răspund. O dată pentru că am citit piese Bunraku și știu cum pot să fie și înțeleg că și-a format o opinie extrem de roz pe dovezi insuficiente. A doua oară pentru că mă minte în față și într-un moment de impacientare s-a apucat să apere mai mult decât e cazul. Nimic indecent e în contradicție cu mâinile alea fine pe sâni.

Dacă ar fi spus de la început că-i ating sânii… dar a plusat. Nimic indecent. Mâini pe sâni.

Mă uit pe pozele pe care mi le arată, cu clienții ei, în timp ce îmi spune că n-a mai ajuns niciodată în Japonia – zannen da, ne? cum ar spune japonezii, ce păcat, nu? Și mă întreb câte minciuni își spun fetele de la MISA plecate să lucreze în baruri, cu câtă fericire îți explică tot felul de chestii frumoase și drăguțe care nu seamănă cu realitatea. Și, după ceva timp, discut cu altă fostă hostess.

___________

„A, în Japonia era ok,” îmi spune. „Era chiar în regulă, erau civilizați, dansam, discutam. Dar stai să vezi când am fost trimise prin Europa. Acolo să vezi ce de scârboși.”

„Aha,” zic. Acasă, acolo unde locuiau, aprindeau lumânări, făceau meditații. În bar unele mai exaltate își imaginau că fiecare bărbat care intra în bar era Dumnezeu (nu, zău), altele își făceau treaba fără euforie. Erau puse să jure pe Biblie că nu se culcă cu nimeni, toți banii erau luați de peștii de la MISA și alte distracții de genul ăsta. Și mereu, mereu, se concentrau pe pozitiv, pe ce învățaseră, pe părțile frumoase, pe dezvoltarea lor personală, pe suflețelul lor cel plin de feminitate care creștea văzând cu ochii când fermecau bărbații prin aerul lor jucăuș și plăcut.

__________

„Am lucrat într-un salon de masaj. Începeam dimineața pe la 9, terminam la 11 noaptea, munceam ca niște sclavi, nu aveam voie să ieșim afară să vedem ce e în lume. La 12 trebuia să fim în pat, că altfel primeam amenzi.”

__________

Și tot așa, repetate aceleași teme și motive din nou și din nou, aceleași judecăți greșite pentru care și-au tras pumni în cap, aceeași credință că totul e bine până în clipa în care se întâmplă ceva suficient de puternic, de dur, de inexplicabil ca să-și pună o problemă, orice problemă.

Din nou: eu, o ea, două cafele, sau ceaiur, sau ce-or fi fost. Ea n-a fost mult pe la MISA.

Eu: Tu de ce ai plecat de la curs?
Ea: Au fost mai multe motive.
Eu: Normal.
Ea: Dar ultima picătură…Era o conferință în care Grieg vorbea despre Dumnezeu și la un moment dat…
Eu: Da…
Ea: La un moment dat am recunoscut textul. Era scris de Tudor Arghezi. Am tot așteptat să-i pomenească numele, dar n-a făcut-o. Așa că m-am ridicat, am plecat și nu m-am mai întors.

Plagiat. A plecat pentru plagiat. Aș putea s-o îmbrățișez pentru asta, pentru că a plecat de la primele semne, de la prima ocazie cu care i-a fost clar că Bivolaru nu joacă după reguli, după moralitate, după corectitudine. Aș putea s-o îmbrățișez pentru că n-a trebuit să treacă prin o sută de mici umilințe, prin presiunile „binevoitorilor”, că nu s-a lăsat târâtă de colo-colo, pentru că a fost mai inteligentă decât mine, mai trează decât mine, mai integră decât mine. Pentru că stă în fața mea la masă și zâmbește – și pe ea n-au atins-o, pe ea n-au batjocorit-o, pe ea n-au rănit-o. Ea e cea care le-a scăpat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *