Roxana-Mălina Chirilă

Jonathan Strange & Mr Norrell [Recomand! Recomand! Recomand!]

Jonathan Strange & Mr Norrell e o carte magică. Să vă explic: autoarea a primit un avans de un milion de lire sterline ca să o termine, deși nu mai publicase niciodată nimic. Editura Bloomsbury a tipărit 250.000 de exemplare cartonate din prima, pentru că știa că o să se vândă. Și s-a vândut! A început să fie tradusă în 17 limbi chiar înainte să fie publicată în engleză. A luat o tonă de premii. Și parcă n-ar fi suficient că a avut un succes înfricoșător încă înainte să se nască așa cum ar trebui și după, nu e o carte hiper-cunoscută. Zău, spun de „Jonathan Strange & Mr Norrell” și parcă aș vorbi de ceva piese de teatru obscure de acum câteva sute de ani.

Dacă n-aș presupune că Dumnezeu s-a trezit într-o dimineață și a aruncat toate resturile de noroc pe Susanna Clarke, aș zice că autoarea e desigur un spiriduș, că altă explicație nu e.

Am aflat azi că BBC-ul o s-o transforme într-o serie TV care o să fie difuzată anul ăsta. Acuma, nu vreau să mă bag la presupuneri gen „O să fie următorul Game of Thrones”, dar…

Cartea asta e absolut perfectă. E scrisă în stil Edwardian-Victorian – pentru cei care habar n-au ce vreau să zic cu asta, ideea e că seamănă cu Jane Austen, Charles Dickens, surorile Bronte și alte persoane care descriau o lume cu domnițe, gentilomi, maniere alese etc. Are până și ilustrații alb-negru în stilul romanelor de atunci. Doar că e scrisă în 2004.

E ca un roman venit dintr-o lume paralelă, în care dintotdeauna în Anglia au existat magicieni și magie. În Scoția cu atât mai mult, încât e condusă de Regele Corb, care evident că are mai multe regate, printre care unele și pe alte tărâmuri decât cel material. Are o alură de roman de epocă, cu notițele de subsol aferente care fac referiri către tot felul de evenimente și date din celălalt univers încât până la urmă ești aproape sigur că într-adevăr a existat o lungă istorie a magiei engleze.

Acțiunea umple 857 de pagini în ediția românească, așa că n-o s-o descriu în detaliu. Are părți romantice (nu cu dragoste și cu… ok, bine, și cu dragoste, dar mă refer în special la Romantism), părți gotice, aerul unor basme integrate în viața de zi cu zi și genul de realism de secol 19 care numai magic nu e, dar care e folosit perfect pentru descrieri cu picioarele pe pământ ale elementelor fantastice. Și, bineînțeles, e plină de ironia reținută a unui adevărat britanic și de talentul deosebit de nu fi foarte impresionat, indiferent de circumstanțe.

E perioada războaielor napoleonice și a regelui Eduard, care e nebun. E perioada spiridușilor care străbat Anglia, a cluburilor în care se întâlnesc domnii, a discuțiilor teoretice nesfârșite și raționale. Jonathan Strange și d-l Norrell sunt evident doi magicieni care chiar practică magia și care sunt două persoane absolut excelent scrise. Norrell e un tip mai în vârstă, talentat, dar scorțos – „Vorbea rareori despre magie, iar cînd o făcea părea că ține o lecție de istorie, astfel că nimeni nu suporta să-l asculte.” Iar Jonathan Strange e un tânăr gentilom căruia logodnica îi reproșează că e un pierde-vară, astfel încât se hotărăște să se apuce de o profesie pentru a-i demonstra că poate fi serios.

Din păcate, nu reușesc s-o redau nici măcar în parte în recenzie. Trebuie citită ca să fie clar ce-i cu ea (bănuiesc că și asta face parte din magia cărții, de care vorbeam mai sus: faptul de a fi inexprimabilă).

În engleză are un farmec deosebit pentru că este o carte care radiază englezism, care te face să te simți domn sau doamnă și să-ți bei ceaiul de ora 5 după ce citești doar două pagini. (varianta ebook e aici; dacă o vreți pe hârtie în engleză, recomand călduros Book Depository, pentru că livrarea e gratuită și ajunge mai ieftină chiar și decât dacă o comandați din țară, dacă nu mă înșel)

Primele două paragrafe:

Some years ago there was in the city of York a society of magicians. They met upon the third Wednesday of every month and read each other long, dull papers upon the history of English magic.

They were gentleman-magicians, which is to say they had never harmed any one by magic – nor ever done any one the slightest good. In fact, to own the truth, not one of these magicians had ever cast the smallest spell, nor by magic caused one leaf to tremble upon a tree, made one mote of dust to alter its course or changed a single hair upon any one’s head. But, with this one minor reservation, they enjoyed a reputation as some of the wisest and most magical gentlemen in Yorkshire.

Dar, spre surprinderea mea, rămâne o carte excelentă și în română. Traducătoarea Mădălina-Monica Stancu e extraordinară – suficient de extraordinară ca să mă facă s-o transcriu de mână din volumul meu.

Fix aceleași două paragrafe:

Cu mai mulți ani în urmă exista în orașul York o societate a magicienilor. Se întruneau în a treia zi de miercuri a fiecărei luni și își citeau unii altora lucrări lungi și plictisitoare despre istoria magiei englezești.

Erau magicieni-gentilomi, cu alte cuvinte nu făcuseră niciodată vreun rău cuiva folosindu-se de magie – tot așa cum nu făcuseră nici cel mai mic bine. De fapt, ca să spunem adevărul adevărat, nici unul dintre acești magicieni nu făcuse vreodată o vrajă cîtuși de mică; nu folosiseră magia nici cît să facă să tremure o frunzuliță dintr-un copac, nici cît să miște din loc un fir de praf, nici cît să schimbe înfățișarea unui fir de păr din capul cuiva. Însă, lăsând la o parte această minoră rezervă, aveau reputația de a fi printre cei mai înțelepți și înclinați spre magie domni din Yorkshire.

A se remarca faptul că folosește î din i pretutindeni – la fel ca în cărțile noastre vechi, în fond. Singurul loc în care am găsit-o e aici. Probabil că o fi și-n alte părți, dar e publicată la noi cam de multișor și a început să mai dispară de pe rafturi, din păcate.

E extrem de cald recomandată. Nu știu dacă e chiar pe gustul tuturor (dacă nu suportați proza lungă a la secolul 19, probabil că e plictisitoare), dar dacă te prinde puțin, te prinde de tot.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |