Ne plimbam prin Piața Sfatului când ne-au căzut ochii pe KFC și am avut următoarea discuție: „Tu-ți dai seama cum ar suna un KFC tradus? Pui prăjit a la Kentucky.” „Pui prăjit ca-n Kentucky, că „a la” e pe franceză și nu merge.” „Și Kentucky scris Chentachi.” „Cu doi de i.” „Pui prăjit ca-n Chentachii.” „Acronimul, în loc de KFC, e PPCC. Sună de-a dreptul comunist.” „Pe de altă parte, dacă scrii Kentucky cu K, ai PPCK, și ăla sună…”

Jonathan Strange & Mr Norrell e o carte magică. Să vă explic: autoarea a primit un avans de un milion de lire sterline ca să o termine, deși nu mai publicase niciodată nimic. Editura Bloomsbury a tipărit 250.000 de exemplare cartonate din prima, pentru că știa că o să se vândă. Și s-a vândut! A început să fie tradusă în 17 limbi chiar înainte să fie publicată în engleză. A luat o tonă de premii.

Notă pentru sine (și pentru oricine altcineva mai are problema asta). Cuvântul cu care am tradus „rant” din engleză e „tiradă”. Dicționarele peste care am dat spun „poliloghie” sau „polemică” sau „critică” sau „vorbărie goală”, dar eu rămân la varianta cu tirada. Am stat acum vreo 20 de minute să-mi storc creierii și să caut prin tag-urile de pe blog, că știam că folosisem cuvântul ăsta undeva, așa că mi-l pun undeva unde Google mă poate ajuta data viitoare când îl uit.

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!” Curentul ăsta de opinie mi se pare mie că e legat de patima lecturatului – lecturatul în fond nu e doar citirea unei cărți.

Am citit romanul „Botchan” (de Natsume Soseki) acum vreo 3 ani, pentru cursul de literatură japoneză. Mi-a plăcut enorm și o recomand și altora, mai ales în traducerea în engleză lui Matt Treyvaud, care mi se pare extraordinară.

Romanul în sine e plin de intrigă, amuzant, totul se petrece rapid. Personajul principal e un profesor de matematică picat într-o școală dintr-un mic oraș unde studenții joacă feste și profesorii țes intrigi. M-a distrat faptul că e absolut clar că omul nu e deloc profesorul tipic – e un zăpăcit care o dă în bălării des, plin de defecte, dar care totuși are ceva simpatic. Te încântă. E foarte uman.