Ne plimbam prin Piața Sfatului când ne-au căzut ochii pe KFC și am avut următoarea discuție:

Jonathan Strange & Mr Norrell e o carte magică. Să vă explic: autoarea a primit un avans de un milion de lire sterline ca să o termine, deși nu mai publicase niciodată nimic. Editura Bloomsbury a tipărit 250.000 de exemplare cartonate din prima, pentru că știa că o să se vândă. Și s-a vândut! A început să fie tradusă în 17 limbi chiar înainte să fie publicată în engleză. A luat o tonă de premii. Și parcă n-ar fi suficient că a avut un succes înfricoșător încă înainte să se nască așa cum ar trebui și după, nu e o carte hiper-cunoscută. Zău, spun de „Jonathan Strange & Mr Norrell” și parcă aș vorbi de ceva piese de teatru obscure de acum câteva sute de ani.

Notă pentru sine (și pentru oricine altcineva mai are problema asta). Cuvântul cu care am tradus „rant” din engleză e „tiradă”. Dicționarele peste care am dat spun „poliloghie” sau „polemică” sau „critică” sau „vorbărie goală”, dar eu rămân la varianta cu tirada.

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!”

Am citit romanul „Botchan” (de Natsume Soseki) acum vreo 3 ani, pentru cursul de literatură japoneză. Mi-a plăcut enorm și o recomand și altora, mai ales în traducerea în engleză lui Matt Treyvaud, care mi se pare extraordinară.

Romanul în sine e plin de intrigă, amuzant, totul se petrece rapid. Personajul principal e un profesor de matematică picat într-o școală dintr-un mic oraș unde studenții joacă feste și profesorii țes intrigi. M-a distrat faptul că e absolut clar că omul nu e deloc profesorul tipic – e un zăpăcit care o dă în bălării des, plin de defecte, dar care totuși are ceva simpatic. Te încântă. E foarte uman.