„Ce tot judeci, că nici tu…”
Articolul ăsta al lui Zoso. Și articolul ăsta despre cartea Negru și Roșu de I.T. Morar.
Citez din primul:
Din dorința asta de a nu le spune oamenilor adevărul, pentru a nu-i răni un pic, îi rănim și mai tare. Nu, serios, bărbații nu te vor că ești prea deșteaptă, nu că abia încapi pe ușă sau îi sperii cu moaca ta. Continuă să crezi că ești specială și senzațională și dă vina pe ei. Nu le spuneți copiilor care ar trebui să le fie așteptările, lăsați-i să viseze facultăți și joburi de milioane când ei abia pot împacheta o pizza decent.
Citez din al doilea:
Nimeni, dupa stiinta mea, nu a adus in literatura romana tema Holocaustului (Shoah si Porajmos), cu gravitatea si curajul pe care le gasim in acest exceptional roman. […] Febril si captivant, romanul lui Ioan T. Morar are valoare terapeutica si redemptiva. Nu mai tin minte cine a spus-o, dar este adevarat ca in “Doktor Faustus” Thomas Mann a construit temelia unei autocritici germane. “Negru si Rosu” este o contributie exemplara la o prea mult amanata autocritica nationala romaneasca.
Uitați-vă bine la ele. Par să n-aibă nimic în comun. În primul Zoso vorbește de fenomenul în care unei fete urâte îi spune toată lumea că-i frumoasă, chestie care pe ea n-o ajută deloc. În al doilea se face elogiul unui roman despre care părerea mea sinceră e că e scris slab – ridicându-l la o înălțime pe care cu greu o pot atinge până și cele mai bune cărți ale lumii: gravitate, curaj, roman excepțional, valoare terapeutică și redemptivă, comparație cu Thomas Mann, temelia autocriticii, contribuție exemplară! Zici că-i Eminescu, înviat și devenit prozator peste noapte. Acuma, din câte mă prind, autorul articolului se poate să fie exaltat, dar sincer – din păcate cuvintele lui sunt atât de mărețe încât sună a gol.
E nașpa să primești critici nasoale. E neplăcut să te expui în fața lumii și lumea să zică „meh, uite aici sunt probleme”. Dar e și mai nasol când se ajunge la extreme: ori iubim, ori urâm. Ori lăudăm până la Dumnezeu, ori spunem că e o chestie atât de nasoală încât te ștergi la fund cu ea. Ori 5 stele, ori 1 stea, ce ne încurcăm aici cu nuanțe și chestii de mijloc?! Și diferențele dintre lucrurile cu adevărat excepționale și cele bune sau bunicele dispar.
În momentul în care o chestie e bună – nu excepțională, dar bună – și apare o critică în care se discută și aspectele mai puțin bune, se ajunge la argumentul ăla suprem care-mi place mie în mod excepțional: „Cine ești tu să critici cum arată femeia, când ești urât?” „Cine ești tu să-ți dai cu părerea despre filmul ăsta, parcă tu poți face unul mai bun?!” „Cine ești tu să spui că lucrul ăsta nu-i făcut bine, tu parcă ești mai capabil!” De ce e ăsta un argument universal valabil?
O critică bună ține cont de context. Una e să discuți despre o carte publicată cu alți potențiali cititori ai ei, alta e să vorbești cu autorul care-ți spune că are un manuscris gata de tipar, cu totul alta să vorbești cu cineva care îți arată schițe. Într-un fel vorbești cu/despre un profesionist, altfel cu/despre un amator. Pentru că o critică e chestia aia care ar trebui să fie bună cuiva, și să fie utilă la ceva. Nu trebuie neapărat să facă omul să strălucească de încântare.
Da, unele critici sunt exagerate, sau hărțuieli. Dar altfel, mai dă-o-ncolo. Dacă suntem toți niște sensibili care trebuie să fim menajați de cei care ne sunt prieteni, o să trebuiască să-mi lăudați talentul inestimabil la desen, mai ales dacă suntem prieteni.