Problema când iubești ceva e că-ți pierzi puțin rațiunea și obiectivitatea în privința acelui lucru. Pui acel ceva pe un piedestal, te învârți în jurul lui, încerci să-i ascunzi defectele (sau să i le scuzi), încerci să-i arăți părțile bune și să-i îmbii pe ceilalți ca să vadă și ei acel ceva extraordinar pe care-l vezi tu. Și uneori, pentru că ești îndrăgostit, dai un pic în penibil. Exagerezi. Vezi motive de dragoste în tot felul de nișe minore ale acelui ceva de care ceilalți se interesează prea puțin.

Zilele astea se discută programele școlare obligatorii și se pare că cei de la minister vor să scoată latina. Șoc și groază! Disperare! Distrugerea culturii naționale! Distrugerea valorilor! Văleu! Amu’, nu știu alții cum sunt, dar eu cunosc o singură persoană (non-profă) de care știu sigur că poate citi texte în latină. În latina clasică, nu în cea medievală. La noi profa de latină era prea ocupată să ne vândă cartea pe care o scosese ca să ne explice că există diferențe între latina lui Cicero și cea din Evul Mediu, apropo.

Pentru că tot citesc zilele astea o carte despre fonturi, mi-am adus aminte că tot vroiam să scriu despre unul dintre simbolurile mele favorite: ampersandul, &. Mai demult, când corectam cărți pentru Project Gutenberg, am remarcat că multe cărți din secolul 19 îl foloseau mai ales când era vorba de „etc.” – pe care-l scriau „&c.” Ceea ce are logică: „et caetera” înseamnă „și altele”. Mi-a plăcut atât de mult cum arată încât uneori folosesc și eu &c.