Inițial am încercat să-mi dau seama dacă o cheamă Semley sau Somley, ca pe urmă să decid că sunt două persoane distincte, ca în cele din urmă să-mi dau seama, după un „Lidy Somley”, că Nemira nu avea corector la vremea respectivă.

Traducerea e o ciudățenie: pe de o parte, Mihai Dan Pavelescu (traducătorul) a venit cu traducerea superbă „vântelegar” pentru „windsteed” al lui Ursula K. Le Guin (e vorba de un fel de cai-motani înaripați). Pe de altă parte, unul dintre personaje se excita din cauza pericolului, nu pentru că ar fi fost pervers, ci pentru că în engleză era „excited” – pe care dacă ar fi fost să-l traduc greșit, l-aș fi tradus barem cu „agitat” (e greu cu „excited”, ce-i drept).

Și da, vorbesc de traducere înainte de carte, dar o fac cu un motiv pun: e greu să n-o remarci, mai ales în prima parte. Dar hai să ne întoarcem la oile Ursulei K. Le Guin.

Lumea lui Rocannon e o carte destul de dezamăgitoare, dacă o citești după Mâna stângă a întunericului (cum am făcut eu). Personajele nu par foarte reale, acțiunea pare destul de neînchegată.

Începe cu o povestire despre Lady Semley, o doamnă de viță nobilă, dar rămasă fără avere, care-și amintește că în familia ei exista odată un giuvaer care valora cât un regat, și care se hotărăște să meargă să-l găsească. Pornește pe vântelegarul ei, se duce la un fel de spiriduși din pădure, de acolo e trimisă la piticii din munți, care o duc printr-o „noapte foarte lungă” până la un muzeu interplanetar, de unde-și ia colierul. Când se întoarce află că au trecut mulți ani, fiica ei a crescut și a ajuns femeie în toată regula și soțul ei a murit. De vină e teoria relativității și diferența trecerii timpului dintre cei rămași și ea care a călătorit prin spațiu.

E interesantă ideea, mai ales că oferă o explicație SF a basmelor în care cineva descoperă că deși pentru el a trecut o noapte, pentru restul oamenilor a trecut o vreme îndelungată. Din câte am aflat, partea asta a fost publicată ca o povestire de sine stătătoare cu vreo doi ani înaintea romanului.

Restul cărții este despre Rocannon, etnolog la muzeul vizitat de Lady Semley, care vine pe planeta ei ca să o studieze. Însă, când e acolo, nava lui e distrusă și companionii lui sunt uciși de ceva rebeli împotriva alianței planetare din care Rocannon face parte. Își ia drept companioni niște locuitori ai planetei respective și, călare pe vântelegari, pornesc în căutarea rebelilor.

Problema e că deși Rocannon se purta uneori de parcă ar fi ținut la companionii lui, sau de parcă ar fi avut ceva legături mai puternice cu ei, n-am simțit nicio clipă chestia asta. N-am simțit că ajung să-i înțeleg pe cei din jurul lui, sau că viețile sau morțile lor m-ar influența foarte tare. Acțiunea nu m-a prins nici ea foarte tare, să zic că stau cu sufletul la gură. Uneori avea punctele ei forte, interesante – alteori, ei bine, nu.

Nu e foarte memorabilă, așa că nu mă miră că n-o prea găsesc nicăieri de cumpărat (nici la noi, nici în străinătate). Dar mă face curioasă cu privire la evoluția Ursulei K. Le Guin ca scriitoare.