Isaac Asimov e unul dintre marii scriitori SF clasici (mai trebuie să zic chestia asta?). S-a născut în 1920, a studiat chimia la facultate, și-a dat doctoratul din ea și a scris atât de mult încât a ajuns să renunțe la cariera de om de știință și să devină scriitor cu totul.
[Notă: Această postare este scrisă de mac gregor]
[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]
[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]
După ce am citit câteva cărți de Matt Haig (e drept, nu prea multe), am descoperit că e genul de autor pe care l-aș citi când vreau să mă binedispun. Scrie ușurel, cu idei simpatice și întorsături de situație dulci fără să fie siropoase.
Are loc o misiune umană pe Marte. Cercetătorii își văd de treabă, dar are loc o furtună și trebuie să plece în viteză, ca să fie siguri că ajung întregi înapoi pe Pământ. Cel mai inventiv tip din echipă are o idee despre cum ar putea să rezolve situația în așa fel încât să nu fie nevoiți să fugă, dar din păcate e lovit de o bucată de metal și ucis, iar ceilalți pleacă în grabă, devastați de moartea lui.
[Această postare NU face parte din seria „Cartea de azi”. E o recenzie mai amănunțită și nu o recomandare.]
Nu prea poți să nu fii intrigat de un roman care începe cu personajul principal, un tip care tocmai împlinește 75 de ani, care se duce la mormântul soției înainte de a se înrola în armată alături de tot felul de oameni aflați mai degrabă la finalul vieții decât la începutul ei.
Avem o săptămână SF? Așa pare. Și pentru că e joi, va fi SF clasic.
„Seamănă cu Douglas Adams” cred că e chestia pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile (și ca afirmație, și ca întrebare), așa că a sosit și momentul „Ghidului autostopistului galactic”.