Diferențele dintre japoneză și chineză

Articolul acesta a apărut din cauză că există o preconcepție greșită că japoneza și chineza ar fi limbi asemănătoare. Nu-s. De fapt, au mai puține în comun decât româna și engleza. Sau româna și maghiara, de ce nu?

Bănuiesc că toată confuzia a plecat de la scriere, cu faimoasele ideograme pe care japonezii le-au împrumutat de la chinezi cam la fel cum am împrumutat noi cifrele de la arabi: definitiv, complet, fără putere de apel. Ne-au plăcut, le-am luat, sunt ale noastre, cu asta basta.

Însă imediat după preluarea scrisului s-au trezit cu niște probleme. Vedeți voi, scrierea chinezească e cu ideograme – anume, se face un desen simplificat care înseamnă ceva. Dacă ai nevoie de un cuvânt legat de acel ceva, mai adaugi alte desene. Împreună au o oarecare logică. Să demonstrez:

kanjiPrimul semn de acolo înseamnă „ploaie”. Dacă vă uitați, vedeți vreo 4 stropi, în fine, habar n-am de ce arată așa ploaia. Al doilea semn înseamnă „zăpadă” – are în el semnul pentru ploaie, plus încă un semn care nu știu ce e, că nu l-am văzut de unul singur, dar care are sigur ceva sens obscur. A treia chestie e deja o combinație de două semne: zăpadă și copil – e un nume, „Copilul zăpezii”, Yukiko. Dar același principiu se folosește pentru „telefon”: „electricitate” + „conversație”; sau pentru poveste: „lucru” + „a povesti”.

Toate astea sunt bune și frumoase și pot descrie cam orice obiect din lumea reală, dar aici intervine distracția: japoneza are o gramatică diferită față de chineză. Și nu în sensul în care gramatica din română diferă de cea din engleză, că sunt puțin alte forme de verbe la trecut, nu. Drastic.

Japoneza arată rolul unui cuvânt în propoziție prin particule: după subiect spui „ga”, după complement direct spui „wo” (citit „o”) și așa mai departe. Toată povestea asta nu există în chineză, deci nu există semn pentru așa ceva, deci japonezii de acum mai bine de o mie cinci sute de ani au trebuit să se pună pe inventat soluții. Invenția lor a fost să folosească niște caractere din chineză care se citeau ca particulele astea – așa că japoneza veche-veche e o durere de dinți de citit, că te trezești cu cuvinte care nu au logică în context și te prinzi că de data asta nu ar trebui să citești „mamă”, ci „și”, sau alte bazaconii.

La un moment dat însă au venit unii care au făcut niște simplificări ale caracterelor chinezești, care se citeau doar fonetic, fără alte sensuri ascunse. Și așa s-au născut cele două alfabete japoneze: hiragana și katakana. Sunt silabare, nu pe litere, deci fiecare semn reprezintă o silabă. Au sub 50 de semne fiecare, ceea ce înseamnă că au mult mai puține silabe decât are, să zicem, româna – și în consecință japoneza e plină-ochi de omonime.hiragana

 

Primul semn de acolo e „ha”, al doilea e „ra”.

Bun. Dacă ați fost pe fază, ați văzut că japonezii au preluat citirile chinezilor pentru niște semne, dacă voiau să le reprezinte fonetic. Să însemne oare că japoneza și chineza au barem cuvinte asemănătoare?… mnu prea.

Japonezii din vechime (cel puțin cei care știau să scrie) turuiau chineza la fel cum medievalii noștrii turuiau latina (din nou, vorbim de stratul cult al societății, care scria). Era limba lor cultă și au băgat-o cu de-a forța în japoneză: de obicei dacă se alătură două semne sau mai multe, citirea se face pe varianta chinezească, nu pe cea japoneză. De exemplu, est se spune „higashi”, capitală sau metropolă se spune „miyako”, dacă e scris est-capitală se citește Tokyo (mai exact, Toukyou).

Ca să fie totul perfect, dinastiile de la putere din China s-au tot schimbat și odată cu ele și dialectele de chineză „oficiale”, așa că japonezii au preluat uneori mai multe citiri chinezești pentru câte un caracter.

Și încă o chestie, de data asta de natură să facă studenții la japoneză să răsufle ușurați: chineza are tonuri. Dacă citești cu o anumită intonație un cuvânt, înseamnă cu totul altceva decât dacă-l citești cu o altă intonație. Japoneza n-are așa ceva. Poți să cânți cât de tare vrei tu fiecare cuvânt, că nu e nicio diferență de sens (decât dacă prelungești literele aiurea).

Dacă pare că japoneza are tonuri, atunci… cântă. (exemplu. Da, chestia aia e un cântec și ce vedeți e o piesă de teatru No. A venit odată o trupă de teatru No în București, la Teatrul Național. La început era atât de plină sala că se stătea la strapontină. După o oră și ceva, la final, rămăseseră mai puțin de jumătate din spectatori.)

La astea se adaugă următoarele:

  • japoneza pune verbul la final; chineza la mijloc, cum facem și noi. (Eu la piață merg; vs. Eu merg la piață)
  • japoneza are un sistem foarte complicat de politețe – uneori se folosesc alte cuvinte cu totul când se schimbă registrul de politețe (gen io halesc, eu mănânc – dar extins la mult mai multe situații).

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *