Vise-n cărți și filme
În cărți și filme am remarcat în principiu două tipuri de vise: cele care sunt foarte directe (amintiri, vise în care persoana e urmărită, punerea în scenă a unor frici) și cele care sunt alambicate și metaforice (semne, previziuni, chestii care-și găsesc sensul ulterior).
Sunt vinovată de folosirea primei variante de vise în Flight from Hell (din cauză de motive), dar aproape că încep să mă simt vinovată că n-am scris de vise mai apropiate de realitate. Genul de vise care nu o logică sau un scop, care nu-ți spun nimic despre ziua trecută, ci sunt pur și simplu niște ciudățenii. Am o prietenă care visează în amestecuri de chestii citite/văzute în ultima vreme. Știu pe cineva care visează doar banalități – că era în școală, sau mergea pe munte. Povești de-astea. Visele mele sunt niște alambicături complicate cu urmăriri (sau fără urmăriri).
În Bucureștiul post-apocaliptic, în care străzile sunt pline de grămezi de moloz și mașini abandonate, studenții la arhitectură își fac lucrările într-o hală gigantică, cocoțați pe grinzi.
Sub deșertul de lângă niște orașe dintr-o lume medievală-fantastică în care există totuși telefoane, o navă extraterestră îngropată și un extraterestru care nu poate fi omorât.
M-am trezit (bărbat fiind) căsătorit cu o femeie pe care nu o cunoșteam. Am dat de un avocat pe care-l știam, căsătorit. Avea o pisică moartă pe lângă el, care se foia pe lângă picioarele lui și mieuna. L-am întrebat dacă mai vrea o soție, că a mea nu mă interesează – și i-am spus că nu pare să fie un avocat prea bun, dacă nu poate convinge o pisică moartă că e moartă.
Pe drumul spre București, pe niște dealuri neumblate, dinozauri albinoși.
…uneori mai fur din imagini și faze din vise, le bag în povești, că prea merg la țanc. Dar chiar și așa, parcă mă simt prost să scriu de vise imaginare care au o logică. E prea nerealist.