E romgleza o problemă pentru limba română?

Zilele trecute discutam de vreo, vreun, apostrofuri și modul în care s-a transformat limba română (cel puțin cea scrisă) în ultimul secol. Pentru că momentan a-nnebunit populația și tătă lumea o bunghește pe engleză, cineva m-a întrebat ce părere am de efectele romglezei asupra tinerei generații.

Păi… sincer? Nu-mi fac griji.

Tot blogul de aici de față e scris în română – o română destul de pură, aș zice, cu excepția momentelor în care mai bag o expresie în engleză sau, complet inexplicabil pentru cei care mă cunosc, în franceză (je m’en fous s-ar putea să fie singura expresie pe care o folosesc în scris, dar nu vorbit).

În viața de zi cu zi vorbesc romgleză. Sau engleză. Sau română. Sau romgleză. Sau… Eh, depinde cu cine vorbesc și în ce context – când schimb interlocutorul, schimb registrul de exprimare, schimb registrul de comportament. Cam toată lumea face la fel: într-un fel ești cu prietenii apropiați, altfel la muncă, altfel cu oameni pe care de-abia îi cunoști. Există diferite coduri de comportament pentru diverse situații: la un concert rock care-ți place e indicat să sari în sus și-n jos dând din mâini și urlând versurile, lucru pe care nu-l faci când ai ghinionul de neșansă să ajungi la un recital de poezii al unor elevi.

Deci, azi e acceptabil ca în anumite cazuri s-o dai pe romgleză. Nu-i exclus să-i spui unui prieten așa ceva: „Lucrez – call me later? Că e urgent review-ul ăsta.” Nu înseamnă că ești incapabil să produci ideile astea în română pură: „Lucrez – mă suni mai încolo? Că trebuie să verific chestia asta urgent.” Înseamnă că în contextul respectiv e și potrivit, și la îndemână să vorbești în combinația respectivă.

S-a mai trecut prin situații de genul ăsta în istoria limbii române: am avut perioada franțuzistă, în care era de bonton să franțuzești. Am avut perioada turcistă în care boiernașii făceau pe turcii și se îmbrăcau ca-n Istanbul (am citit două pagini de istorie ca să aflu asta! Uraaa!). A venit moda, a trecut moda. Am rămas cu salata de „boeuf”, cu „bacșișul” și alte alea.

S-a întâmplat și la ruși, când a dat peste ei valul de deschidere față de alte culturi (adică prin secolul 19). Când citeam Anna Karenina, am rămas cu gura căscată să văd că pe o tipă o chema Kitty. Inițial am crezut că era englezoaică, dar nu, era o Katarina din lumea bună. În Război și pace, iar: Pierre Bezukhov. Pyotr, de fapt, dar e Pierre de la un capăt la celălalt al cărții. Diferența e că acum combinația de limbi n-o mai face clasa superioară culturalizată, ci cam tot tineretul și toată lumea corporatistă.

Nu mi se pare grav, deși nu mă îndoiesc că poate fi enervant pentru cei care n-au chef de romglezeala asta. Nici eu n-am chef de ea uneori, mai ales când e folosită cu singurul scop de a face niște idei de doi lei să sune mai prețioase. Partea bună e că romgleziștii n-au renunțat la capacitatea de a vorbi română curată, ci doar preferă momentan un alt registru de exprimare. Însă cred că o să treacă moda la un moment dat, fără consecințe extrem de remarcabile la nivel general, în afară de câteva împrumuturi lingvistice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *