Feminin/masculin

Mă întreb uneori dacă vina o poartă preoții: soțiile lor se numesc „preotese” fără să fi ținut vreodată măcar o slujbă la biserică. Sau poate o fi problema unor sintagme care nu prea ajung la feminin, gen „om de știință” (oamă de știință? Femeie de știință? Homo sapiens de știință? Științolog/științoloagă?).

Cert e că există câte o doamnă ministru, câte o doamnă director, mai o doamnă inginer sau doamnă doctor. Și, inevitabil, există persoane care spun că e nepoliticos să folosești cuvintele la feminin, pentru că sună oarecum de parcă nu le-ai acorda femeilor de pe aceleași posturi cu bărbații aceeași încredere pe care le-o acorzi lor. De ex., o „doctoriță” ar suna mai puțin profesionist decât o „doamnă doctor” – în fond, doctorii au fost în mod tradițional bărbați și doctorițele, prin „iță” de la capăt, sunt niște intruse recente.

Nu e o problemă care mă preocupă zilnic, dar uneori răsare de nicăieri: nu demult am primit un e-mail care începea cu „Stimată doamnă” și continua prin a mă informa de diverse lucruri pentru că sunt „autor al blogului http://roxanamchirila.com/”. Iată că există azi în România cel puțin o „doamnă autor”.

Dar dacă vorbim de sexele tradiționale care aveau o anumită ocupație, n-ar fi logic ca problema să se pună și invers? Adică: dacă ești bărbat și intri într-o meserie preponderent feminină, atunci păstrezi vechea denumire a meseriei, adăugând „domnul” în față: domnul farmacistă, domnul învățătoare, domnul secretară.

Atunci ar fi nu doar absurdă situația (cum e acum), ci și complet logică. În plus, de fiecare dată când ne-am enerva că titlul acordat sună complet aiurea, ar fi suficient să ne gândim la cei mai puțin norocoși în viață ca noi. De exemplu, la domnul femeie de servici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *