Despre începuturile umorului în istoria mea personală

Când eram mică citeam bancuri într-o veselie. Îmi plăceau la nebunie, erau ca benzile desenate: scurte, la obiect, aveai o lume întreagă în câteva paragrafe. Bancuri cu nebuni, bancuri cu olteni, bancuri cu blonde, bancuri cu Ștefan cel Mare sau alte figuri istorice, bancuri cu Făt-Frumos și încă o mie de alte tipuri de bancuri.

Problema fiind că le citeam în clasele primare, pe la vreo 6-8 ani, sau când m-a apucat pe mine. Mie-mi plăceau pentru poveste, că în jumătate din cazuri habar n-aveam despre ce e vorba. Mai ales că citeam fără probleme și bancurile fără perdea, chiar dacă nu înțelegeam de ce și-a uitat Făt-Frumos chiloții cu elice la Ileana Cosânzeana și nu-mi puneam problema de ce s-a dezbrăcat la ea acasă înaintea venirii zmeului.

Într-o bună zi, m-am trezit spunându-i un banc cu olteni unei femei din județul Hunedoara și pentru prima oară în viața mea m-a încercat o neliniște: nu știam unde e Oltenia nici să mă bați, dar nu voiam s-o jignesc. Am stat gata să încep să-mi cer scuze și să spun că e doar un banc – dar din faptul că nu s-a simțit jignită am aflat pentru prima oară în viață unde NU se află o regiune geografică, iar faptul mi-a rămas întipărit în minte, asociat cu un oftat de ușurare.

Spuneam bancuri des oricui mă asculta, chiar dacă eu nu le înțelegeam. Era suficient că oamenii râd, că povestea e spusă. Și de aceea zic oricând cu mâna pe inimă că homofobii n-au de ce să se teamă că prichindeii lor ar putea să se întrebe ce-i cu bărbații care sunt „într-o relație”: prichindeii habar n-au ce-i aia relație nici să-i pici cu ceară, viziunea lor despre lume e complet diferită de cea a adulților. N-au conceptul. Freud îi dă înainte cu natura Oedipiană a relației părinte-copil, dar asta pentru că e prost: copilul vrea atenție și copilul e atașat de familie. Dacă o copilă de 5 ani zice „când mă fac mare mă căsătoresc cu tata”, nu e pentru că are nu știu ce drac de dorințe ciudate incipiente, ci pentru că ta-su e probabil cel mai ok bărbat adult pe care-l cunoaște și a văzut că e hiper-necesar să locuiești cu cineva ca adult (o chestie numită „căsătorie”), așa că a ales varianta în care n-o să dispară pe mâna străinilor ciudați.

Dar inocența copiilor are termen de expirare. La un moment dat am început să percep că anumite subiecte, povești și bancuri erau cu probleme. Nu știam de ce, dar începeam să pricep că sunt cu chestii tabu, pe care n-ar trebui să le spună copiii. Am început în disperare să tai bancuri din repertoriu ca să-l curăț, având ideea vagă că mă făceam de râsul lumii.

Uite un banc pe care l-am eliminat din repertoriu în disperarea de a nu cădea prost fără să știu de ce:

Albă-ca-Zăpada s-a dus să facă baie și piticii s-au suit unul peste celălalt. Cel de sus se uita pe gaura cheii și îi povestea celui de sub el ce se întâmplă, iar el repeta și pentru ceilalți:
– Se dezbracă, a zis primul.
– Se dezbracă…
– Se dezbracă…
– Se dezbracă…
– Se săpunește, a zis primul.
– Se săpunește…
– Se săpunește…
– Se săpunește…
– Se clătește, a spus primul.
– Se clătește…
– Se clătește…
– Se clătește…
– Se scoală, a zis primul.
– Și mie…
– Și mie…
– Și mie…

Habar n-aveam exact care-i faza cu sculatul ăla, decât că greșeau piticii la transmitere, dar am scos bancul, pentru că primeam priviri jenat-mustrătoare când îl spuneam. Și am scos multe altele și până la urmă am ajuns la următorul:

Sherlock Holmes și Watson erau într-o excursie cu cortul, când Sherlock l-a trezit pe Watson:
– Ce vezi, Watson?
– Carul Mare.
– Și?
– Și Carul Mic.
– Și?
– Și luna, și restul stelelor.
– Și?
– Și nu știu, Sherlock, spune-mi tu.
– Watson, prostule, ăștia ne-au furat cortul.

Există versiuni mai bune ale bancului, dar eu pe asta o știam. Am stat mult să mă gândesc dacă „Sherlock, Watson și cortul” ar trebui scos din repertoriu sau nu, dar da, până la urmă am încetat să-l mai spun. Pentru că, în fond, ce făceau Sherlock și Watson în același cort?! Cum ajunseseră acolo, de ce dormeau împreună? Adevărul e că, dacă stai să te gândești, e o întrebare destul de bună.

La un moment dat am și început să înțeleg care-i faza în anumite bancuri – mai ales cele pe care le scosesem din repertoriul uzual – și, în cele din urmă, a trecut moda bancurilor cu totul. Sau poate am depășit noi vârsta. După cum zicea maestrul Eftimie, anumite arte străvechi practicate în școli încă mai există pe undeva: Macao lives!

Cred cu tărie în faptul că disperarea cu care am stat în copilărie să întorc bancurile pe toate părțile a pus bazele capacității mele de analiză pe text și de studiere a unei probleme din cât mai multe unghiuri, cât mai obsesiv posibil. Și câți oameni pot spune că puterea lor de introspecție se datorează în parte bancurilor fără perdea?… Eeeexact.

Bancuri elementare, dragă Watson.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *