Roxana-Mălina Chirilă

copii

Despre începuturile umorului în istoria mea personală

Când eram mică citeam bancuri într-o veselie. Îmi plăceau la nebunie, erau ca benzile desenate: scurte, la obiect, aveai o lume întreagă în câteva paragrafe. Bancuri cu nebuni, bancuri cu olteni, bancuri cu blonde, bancuri cu Ștefan cel Mare sau alte figuri istorice, bancuri cu Făt-Frumos și încă o mie de alte tipuri de bancuri. Problema fiind că le citeam în clasele primare, pe la vreo 6-8 ani, sau când m-a apucat pe mine.

Povestea bulinelor negre

Ultima modă în creșterea copiilor spune așa: apără-i de tot ce s-ar putea să le pice prost, învață-i că e dreptul lor să fie considerați perfecți indiferent ce ar face și nu-i învăța să se descurce când au eșecuri. Sau cel puțin, asta înțeleg când văd că o mămică se duce să o tragă de urechi pe o educatoare că „i-a umilit copilul” cu o bulină neagră (sau când văd puful în care sunt ținuți cei din noile generații în principiu, de la calificativele din școala primară la concursuri pentru cea mai ne-chiulitoare clasă, ca să fie răsplătiți pentru ceea ce e obligatoriu).

Cu copiii prin oraș

Azi veneam spre cafenea prin parc, când mi-au picat ochii pe o scenă neașteptată. Ca idee, eu merg de obicei neatentă și mă gândesc la tot felul de chestii. Nu văd cunoscuți, nu văd celebrități, nu văd tot felul de chestii, dar am văzut-o pe asta. O femeie tânără, îmbrăcată semi-elegant, cu un copil pe la 4-6 ani. Copilul avea pantalonii în vine și era lângă un copac care era vizibil din toate părțile.