Toți sunt Icari în Purgatoriu

Când eram la liceu aveam o profă de română excelentă, tobă de carte. Venea și ne dicta toată lecția cap-coadă în fiecare oră. Dacă rețineai ce spunea ea acolo, erai apt să treci Bacalaureatul și să mai și știi ceva în viață despre istoria literaturii.

…aceasta fiind, se pare, definiția „profei de română excelente”. Real vorbind, pentru că trebuia să tocim la ea toate comentariile lui pește prăjit și pentru că toate comentariile erau cum erau, n-am avut niciodată tragerea de inimă să citesc nicio carte din programă. În plus, ca să fie rahatul bici, hoașca făcea rost de lucrările elevilor ei de la olimpiadă, le citea, după care își bătea joc de ele în fața elevilor care nu mergeau la olimpiadă.

Bine, am trecut Bacul? Am trecut Bacul. Cu notă mare. Fără să citesc nimic din bibliografie, în afară de Baltagul lui Sadoveanu, dintr-un motiv care mă depășește, că îl citisem deja pentru capacitate și știam că nu-l înghit.

Femeia avea aceleași lecții în fiecare an, la fiecare clasă. Le spunea cam cu aceleași cuvinte peste tot și asculta elevi la începutul orei nu doar ca să le dea notă, ci și ca să afle unde rămăsese cu o clasă sau alta – „Cine-mi spune despre ce am discutat data trecută?”

Așa, chestia e că profa asta excelentă avea câteva fixații, dar cea mai mare fixație erau comentariile tragice, uneori cu referire la Icar. Știți mitul lui Icar, nu? Partea care ne interesează pe noi e asta: Icar și taică-su evadează din labirint cu ajutorul unor perechi de aripi lipite cu ceară. Tatăl e prudent, dar Icar se simte voinic, zboară prea aproape de soare, soarele îi topește ceara, aripile se destramă și Icar pică din cer și moare.

Icar e o metaforă pentru jumătate dintre eroii literaturii făcute la școală: precum Icar, personajul încearcă să se ridice deasupra condiției lui, dar la un moment dat se prăbușește tragic. Sau se prăbușește tragic în mod simplu la clasa noastră, dar se prăbușește tragic cu referire la Icar la clasa paralelă. Ideea e că e multă tragedie.

Ceea ce e logic când e vorba de, să zicem, tragedia greacă. Despre care am discutat la ore. Oedip biruie Sfinxul, ajunge rege și se ridică din ce în ce mai sus în lume – dar apoi, ca Icar, zboară (metaforic) prea aproape de soare, îi mânie pe zei și pică din înalturi în momentul în care își dă seama că s-a culcat cu maică-sa și că odraslele lui îi sunt și frați (și surori). Prăbușirea lui e completă când își scoate ochii și pleacă rătăcitor prin lume.

Poate că într-un mod mai puțin logic, Icar e o metaforă bună și pentru literatura creată în stilul clasic. De exemplu, în Ion, de Liviu Rebreanu, personajul principal e un țăran care vrea și iubire, și pământ. Încearcă să le obțină pe amândouă, dar glasul tragic al iubirii îl strigă și el încearcă să se ridice prea sus, dar asta nu face decât să-l prăbușească și să-l omoare. Ca pe Icar.

În Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, e absolut evident: Dionis aspiră să fie mare și tare, se face vrăjitor cu ajutorul maestrului Rubens… dar se ridică deasupra condiției lui umane și, la fel ca în cazul lui Icar, ridicatul prea sus îi aduce prăbușirea.

Mai e și Jocul ielelor, de Camil Petrescu. Nu mai știu ce se întâmpla acolo, dar protagonistul luptă, protagonistul o dă cu bâta-n baltă, protagonistul se sinucide la final – la fel ca Icar, a încercat să se ridice unde nu-i fierbea oala, dar îi fierbea ceara de pe aripi.

Mă tot chinui să-mi aduc aminte ce alte cărți mai erau în programă, dar, după cum ziceam, le-am evitat pe toate ca pe drac, așa că nu mai țin minte. Însă schema critică e de neuitat. Atât de multă tragedie ne-a imprimat profa noastră excelentă în interpretări încât atunci când la o olimpiadă de engleză ne-a picat odată o poezioară romantică și dulce și ușor tristă, și o colegă a interpretat-o ca pe o tragedie suferindă cu moarte și depresie.

Repet schema ei, aplicată pe capodopere ale literaturii universale (sau necapodopere):

Crimă și pedeapsă e despre un individ care crede că se poate ridica la condiția de geniu și face o crimă fiind convins că e deasupra oamenilor de rând. Dar, asemeni lui Icar, de fapt nu are capacitatea de a „zbura” atât de sus și se prăbușește în mod tragic.

Anna Karenina nu și-a acceptat viața de femeie măritată și absolut comună, așa că a încercat să-și clădească o viață mai bună cu Vronski, dar încercarea ei a dus-o doar la o prăbușire tragică și la moarte – la fel ca în cazul mitului lui Icar.

Anastasia Steele a încercat să găsească o iubire de vis… dar aceasta le e interzisă muritorilor. Christian Grey, demonul romantic din această operă literară, a rănit-o când ea, precum Icar, a încercat să se înalțe prea sus – la finalul cărții, eroina se prăbușește într-o tragică disperare.

Un lup încearcă să devină un actor excepțional… Dar lupii nu sunt meniți să se ridice deasupra condiției lor și, precum Icar, lupul se prăbușește tragic și moare…

Mai mulți nobili încearcă să se ridice deasupra condiției lor nobiliare, însă din cauza faptului că muritorilor de rând nu le este permis să obțină puterea absolută, la fel ca în mitul lui Icar, toată lumea se prăbușește și moare.

După cum se vede, poți rata spectaculos esența unei cărți cu schema asta. Sau cu orice altă schemă, dacă ai suficientă nebunie ca s-o aplici. Cu puțină bunăvoință, orice personaj poate fi Icar. Și orice decor poate să fie ce vrei tu, dacă forțezi nota.

Încercați să vă prindeți la ce se referă ce scriu aici: „Autorul prezintă aici o lume carnavalescă, o lume pe dos, în care totul este grotesc și caricatural, spre deosebire de lumea reală.” Hai, că știți. Ați făcut toți opere de autorul care scrie așa, grotesc și carnavalesc și hidos cum e. Nu vă prindeți?… Nu?… E vorba de Caragiale. La liceu am învățat că I.L. Caragiale nu e amuzant că seamănă personajele lui cu unii oameni pe care-i cam știm, ci pentru că lumea lui e fix pe dos față de cea reală. Pentru că, în lumea reală, după cum știm cu toții, toți politicienii sunt cinstiți, țațele nu țin enorm la odrasle nasoale și toți copiii sunt bine crescuți. Eeeexact.

Mi-a luat mult timp să înțeleg că orele de română pe care le făceam în școală erau proaste. Chiar dacă nu-mi plăceau. Chiar dacă n-am simțit niciodată vreo dorință să citesc ceva din bibliografie. Chiar dacă am rămas cu impresia că literatura „mare” e scrisă cu „expresii frumoase” și cu „idei”, pe tot felul de modele „mărețe”, gândite de autor dinainte (cu câtă subtilitate l-a băgat Creangă pe Icar în povestea aia cu lupul!).

Și mă întreb cât mai durează până începe să se prindă lumea că ceva nu e chiar ok la abordarea pe care o avem față de literatură și de predarea ei. Că poate e o bubă undeva în sistem, dacă ajungem să spunem absurdități cu o mină serioasă, dacă repetăm neadevăruri pentru că sunt spuse de „oameni mai deștepți ca noi”. Poate că nu era Icar pentru toți profii de română, dar dacă poți să ai o obsesie și să o transmiți la generații întregi, parcă nu e ok.

Până una-alta, probabil că unii dintre voi au remarcat că există un purgatoriu în titlul articolului, dar nu și în articolul propriu-zis. Există o fază și cu purgatoriul – cine se prinde, primește 10 puncte internet (oferite de Dorin Lazăr de la ICR). Dacă nu se prinde nimeni, le mănânc eu, după care vă zic.

Godot trebuia să aspire la o condiție superioară, dar s-a prăbușit tragic, precum Icar, înainte de piesă. Tragedia piesei e că firul ei narativ a aspirat la prea mult și s-a înălțat prea tare, așa că, precum Icar, s-a prăbușit și a devenit absurdă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *