Stanislaw Lem – Solaris [recenzie]

Despre Solaris nu știam aproape nimic înainte să o iau în mână. Știam că e SF. Știam că a fost odată un film numit Solaris în regia lui Tarkovski. Și știam că există o melodie după Bach, The Sea Named Solaris, deci existau șanse să fie vorba despre o mare undeva prin poveste.

Ceea ce înseamnă că am citit Solaris în totală necunoștință de cauză, o experiență pe care o recomand călduros – dacă aș fi știut „despre ce e vorba” n-aș mai fi intrat la fel de tare în atmosferă.

În principiu nu vreau să ofer spoilere, dar în cazul în care are cineva de gând să citească volumul în curând fără să știe mare lucru despre el, se poate opri din citit aici. Zău, fac o pauză, pun câteva rânduri goale.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Așa. Revin, pentru cei care ori știu ceva despre poveste, ori nu sunt deranjați de spoilere, ori n-au de gând s-o citească prea curând. Solaris începe cu o atmosferă de horror, care din punctul meu de vedere e partea care face toți banii. Un cercetător ajunge pe o planetă ostilă vieții umane, toxică până în cele mai mici detalii, acoperită de un ocean ciudat și care nu se supune calculelor fizice făcute de oamenii de știință.

Cu alte cuvinte, ceva e dubios rău – și ca să fie totul și mai dubios, ar trebui să mai fie doar trei alți oameni pe planeta respectivă, tot cercetători. Doar că au rămas doar doi: al treilea a murit într-o sinucidere dubioasă. Atmosfera de început mi s-a părut că seamănă cu cea din Amnesia: The Dark Descent (jocul pe calculator). Nu sunt monștri care să atace la fiecare pas, dar ceva nu se leagă, se aud zgomote ciudate și tot stai cu sufletul la gură până când așteptarea că se va întâmpla ceva teribil e mai teribilă decât ce s-ar putea întâmpla. Imaginația oferă o mie de versiuni de sfârșituri oribile pentru cercetători.

Dar la un moment dat, Solaris schimbă macazul: devine o poveste filozofică, încărcată de teorii și istorii, plină de monologuri tehnice sau lirice sau tehnico-lirice. Într-un fel, am simțit că se poticnește în respectivele monologuri, că se citește mai degrabă ca un eseu îmbinat cu un dram de acțiune. Ideile legate de limitările noastre de înțelegere (ca oameni) sunt interesante, teoriile legate despre alte tipuri de inteligență sunt și ele la fel. Doar că scârțâie, narativ vorbind.

Deși mi-a plăcut enorm mai ales din cauza atmosferii ciudate de la început (numai bună de horror), am avut însă senzația pe alocuri că nu doar inteligența extraterestră nu reușește să înțeleagă cu adevărat oamenii, ci nici cartea în sine. Nu reușesc să-mi dau seama dacă a fost cu intenție sau nu, dar face senzația de stranietate cu atât mai puternică.

O recomand, e o experiență în sine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *