Nivel de măiestrie: deblocat

Stăteam și lucram când mi-a trecut prin minte că m-aș întoarce pe o anumită străduță de pe docuri, unde erau tot felul de restaurante șic înghesuite unele în altele, o cafenea modernă menită să ia ochii turiștilor, bărulețe retro, ușor prăfuite, ceva localuri asiatice pitite între clădiri și un aer nu foarte îngrijit, dar pitoresc.

Am prins gândul din zbor și l-am urmat până la Sf. Gheorghe – momentan tot numai o săpătură, frumos, dar fără să fie prea deosebit. Undeva, prin cotloanele memoriei, un Sf. Gheorghe alternativ, dintr-un vis mai vechi: parcul mult mai mare decât în realitate, fostul chioșc Rodipet transformat într-un restaurant circular cu pereți de sticlă. Vizavi de magazinul universal, un club din America anilor ’60, unde odată am luat numele lui Dumnezeu în deșert (așa cum o facem toți, Doamne iartă-mă) și m-am trezit față-n față cu Moș Crăciun, care spunea că suplinește și postul divinității, pentru că are timp 10 luni pe an de așa ceva. (Întâmplător, Moș Crăciun era „jucat” de o persoană din viața reală, ca de fiecare dată când îl văd pe individ să mă gândesc la el un Crăciun/Dumnezeu-suplinitor, dar să nu i-o pot spune, pentru că nu-l știu suficient de bine.)

Mi-am dat seama că-mi amintesc visele mult mai bine decât de obicei, în detalii interesante, cu o atmosferă atât de clară încât parcă m-aș fi trezit din ele taman atunci. Ceea ce e extraordinar, pentru că visele mele au deseori decoruri de-ți taie răsuflarea (sau te lasă siderat). Un București post-apocaliptic (sau pe timp de război?), cu grămezi de moloz pe străzi, clădiri în ruine – facultatea de arhitectură care s-a extins într-o hală metalică, pe ale cărei grinzi studenții își pun planșele enorme și desenează de zor la 10-15 metri de la sol. Simplul fapt că pică bombe nu e suficient ca să nu-și termine proiectele!

Am început să-mi amintesc visele deosebit de bine cam… miercuri? Joi?

Chiar dacă am făcut tot posibilul ca să nu mai fiu ocupată până peste cap, clienții principali au crescut brusc (și temporar) volumul de muncă, iar echipa care lucrează pe proiect a scăzut la fel de brusc (și temporar) de la 4 oameni la 2, pentru că doi își luaseră vacanță în același timp. Rămași să țină în picioare proiectul: eu și A. Jumătate de echipă, cu un volum de muncă suficient de mare cât să țină în priză patru oameni. Genul de situație în care nu te bagi de plăcere, dar din care știi că ieși într-o bucată.

Bine, de fapt nebunia începuse pentru mine de fapt de cam joia trecută, cu vreo 8 pagini de replici traduse în ritm alert. Replicile din jocuri sunt printre lucrurile grele de tradus: trebuie să reprezinte spiritul personajului, trebuie să nu fie mai lungi (sau mult mai scurte) decât originalele (dacă se poate) ca să nu cadă prost peste imagini, trebuie să sune bine, fiecare în parte să aibă zvâc și să nu devină enervante după ce le auzi din nou și din nou. Hai, 8 pagini nu sună foarte impresionant – 600 de replici scurte. E creativitate, e migală. Te stoarce de energie. Am insistat să le fac eu pentru că voiam neapărat părerea și ideile editoarei de bază, care sâmbătă pleca.

În weekend, iar muncă: texte semi-oficiale, subtitrări, articole de marketing. O ușoară invidie pe colegul A. că poate reda un stil colocvial prietenos și informal fără prea multe eforturi. Mai bagă un „frate” pe unde e cazul, mai aici un verb la care nu m-aș fi gândit dar care evident merge în context, mai acolo un cuvânt care sună a argou, dar pe care-l înțelegem cu toții. Mă asigur că nu se îndepărtează prea tare de la original în timp ce-mi fac notițe mentale și mă întreb cum aș putea să fur meserie.

Luni cade munca pe noi ca grindina: alte subtitrări, o povestire, stringuri din joc. Dacă ar fi toate pe aceeași zi, ne-ar termina pe loc, ar trebui să ne recunoaștem eșecul în fața clientului, dar termenele-limită se întind pe toată săptămâna, ceea ce e bine.

Stringurile din joc sunt, practic, tot ce se vede scris în interiorul jocului. Indicații, descrieri de obiecte, descrieri de jocuri. Sunt migăloase în alt sens decât replicile: limbajul e relativ standard, nu trebuie să reinventezi roata; dar de obicei sunt pline de tot felul de variabile pe care trebuie să le lași în pace sau vezi tu.

Ne apucăm de treabă în ordinea predării. Cândva în decursul după-amiezei, colegul se uită pe povestire și mi-o pasează la tradus, pentru că e pe stilul meu (teoretic sunt la editare săptămâna asta, dar în limita rezonabilității). Petrec toată seara și dimineața de a doua zi traducând cele 6-7 pagini și încercând să redau perfect atmosfera din original. La început am niște replici care trebuie să semene cu o încercare ratată de a scrie ca Shakespeare (conform specificațiilor clientului). Slavă cerului, am citit destule cărți proaste care se iau în serios și suficiente traduceri chinuite de Chaucer, Shakespeare și Milton ca să știu exact de ce e nevoie. Traduc, șlefuiesc, reșlefuiesc. Cine trebuie să sune a imitație de Shakespeare devine imitație de Shakespeare, cine trebuie să fie cu adevărat demn și atemporal devine fix așa. Marți dimineața trimit povestea.

Îmi impresionez puțin colegul, care aduce ultimele corecturi la povestire și o trimite mai departe. Știu și eu că mi-a ieșit și, în timp ce iau altceva la corectat, torc de mulțumire ca o pisică. Dacă nu mi-ar fi ieșit, ar fi fost o traducere bunicică, îmbunătățită de el și cu asta basta, 90% impact. Sunt proiecte la care contează perfecțiunea, poți să mai stai o săptămână ca să-ți iasă ceva fix așa. Clientul așteaptă, clientul vrea cât mai bun. Dar la altele contează mai mult să livrezi în timp util, să termini și să fie de bună calitate. Noi suntem mereu contra timpului, că așa e în jocuri.

Între noi fie vorba, am ajuns la virtuozitate: ne mișcăm cu ușurință printre resurse, știm pe ce coclauri să căutăm cele mai obscure informații. Ne știm clientul, îi știm stilul. Schimbăm registre, suntem oficiali, suntem prietenoși, suntem informali sau formali în funcție de context. Ne știm și punctele forte și punctele slabe. Iar dacă de obicei suntem capabili de virtuozitate, săptămâna asta e un tur de forță.

Suntem îngropați în fișiere care trebuie traduse. Articole generale care merg repede, bannere de marketing, clipuri, bucăți de joc. Într-o zi vine și o drăcie de fișier despre tricouri și alte obiecte fizice legate de joc și ne trezim în fața materialelor și tehnicilor de imprimare – când încep să verific, aflu mai multe lucruri decât aș fi vrut vreodată să aflu despre astfel de subiecte. Când termin cu verificarea, simt o dorință inexplicabilă de a-mi cumpăra o mașină de cusut, pe care o alung cu o plimbare rapidă prin cartier.

Până joi, mai primesc o traducere, care nu-mi iese decât parțial. Începe să se instaleze oboseala. Noroc că nu e nimic prea creativ acolo și colegul vine și-mi schimbă propozițiile chinuite în unele fluente. Am văzut odată pe cineva foarte supărat că oameni care aveau ei înșiși nevoie de editori îndrăzneau să se ofere ca editori. Problema nu e că nu ești capabil să recunoști un text bun sau să-l produci, ci că e mai bine să ai o a doua pereche de ochi care să se uite pe text și să puncteze ce nu e în regulă. Tu la un moment dat nu mai vezi problemele, te-ai obișnuit prea tare cu ele. Scriitorilor li se spune din cauza asta „pune textul într-un sertar și uită de el câteva săptămâni, apoi editează-l”. Evident, noi n-avem luxul ăsta aici.

De la concentrare și oboseală încep să am senzația pe care o mai aveam și-n timpul sesiunilor, sau la NaNoWriMo: de ușoară rupere de realitate. Sau poate o îngustare a realității. Sau poate o realitate un pic alternativă. De dimineața până seara, proiectul, proiectul, proiectul. Începe să ocupe tot orizontul, să deformeze totul în jur. Nu știu dacă și alții pățesc la fel, dar când ajung la suprasaturație cu concentrarea într-o direcție, simt că pic într-un mini-univers alternativ. Zilele se lungesc, prezentul e atât de puternic încât călugării budiști ar fi mândri de mine, micile plăceri ale vieții devin aproape ritualice: ceaiul de pe masă, ieșitul la cafea de dimineață.

Și imaginația se strecoară pe la colțuri, tânjește după altceva-uri. După ceva care să facă viața mai frumoasă pe moment. În timp ce corectam o subtitrare interminabilă, m-am trezit dorindu-mi să mă plimb pe chei, printre căsuțe pitorești, restaurante șic, cafenele prăfuite – într-o scenă dintr-un vis, care părea mai tangibilă decât de obicei. Țin minte că într-o perioadă stresantă la facultate mi-aș fi dorit enorm să mă duc la băile publice și să pășesc pe mozaicuri – ce păcat, îmi ziceam, că Bulevardul Magheru din realitate e atât de lipsit de imaginație încât să nu aibă așa ceva! Păi urmași de romani suntem noi?

Senzația e fascinantă. Mereu am senzația că dacă aș avea timp, aș putea scrie texte extraordinare într-o stare ca asta. Prăbușirea de după e la fel de excepțională: iritare, agitație, oboseală. Am trecut prin asta sâmbătă, când am reușit să și răcesc puțin, ca să fie situația completă.

Duminică văd că-mi trimisese colegul un link către povestire, care s-a umplut de comentarii. Unele sunt pe lângă, ca de obicei, dar relativ mulți au ceva bun de zis. Evident, nu despre traducerea mea, ci despre poveste în sine, dar acolo se manifestă meșteșugul: au simțit-o. Le-a plăcut. Li s-a părut frumoasă. Și nimeni nu s-a plâns că aia în engleză e mai bună.

A fost o săptămână lungă. De obicei nu-mi place să fiu la editare – prefer munca brută cu cuvintele, plăcerea de a le modela eu. Așa că am mai fost doar ocazional la editare, câte o zi, câte două, câtre trei-patru fișiere. Acum au fost… am pierdut șirul. Multe. Tone. Am o stare de bine de și Ayn Rand ar fi invidioasă, așa că îmi iau un caiet, îmi desenez pe el o chestie indescriptibilă (orice desenez eu e indescriptibil) și scriu ”Nivel de măiestrie: deblocat”.

Acum, hai, trecem la altă săptămână. Una mai puțin epică, pentru că ce e prea mult e mult prea mult.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *