Cercul de literatură aplicată

Era o zi atât de mohorâtă și plictisitoare încât elevii de la ora de istorie a lui Vasilovici trecuseră dincolo de moleșeală și începuseră să dea semne de nerăbdare și nervozitate. Erau niște mici insomniaci, prea disperați să doarmă ca să și lipească geană de geană.

Nu era o problemă pentru cineva ca Vasilovici, care povestea cu glas monoton despre unul dintre Ludovicii francezi. Își amintea, în timp ce înșiruia familiile nobiliare de la curte, că în urmă cu mai bine de treizeci de ani aproape că ajunsese profesor universitar. Unul dintre profesorii lui, un cercetător de mare clasă, se uitase odată la el în timpul unui seminar și-i zisese, „Vasilovici, n-ai vrea matale să rămâi la noi după ce termini? Ai fi asistentul meu și pe urmă, cine știe…”

Însă o tânără reușise să-i intre în grație marelui dascăl – gurile rele spuneau că nu într-un fel cu totul onest – și Vasilovici fusese trecut cu vederea, apoi repartizat ca profesor într-un oraș mai mic decât unghiile roase ale secretarei care se uitase prostită la proaspătul și indignatul absolvent, care insistase sus și tare că fusese o greșeală.

Vasilovici se scutură, ca să n-adoarmă și el, răpus de vremea mohorâtă și de plictiseala proprilor cuvinte. De-abia aștepta să iasă la pensie. Încă vreo câțiva ani, apoi urma să-și ia câteva ore de formă, cât să-și păstreze pepiniera pentru meditații. Atunci să vezi, ce de timp avea să aibă pentru a-și ostoi setea de cultură!

Însă ce să facă acum cu tinerii insomniaci pe care-i avea în față?

– Se spune, începu el, știind ce interesa tinerii de liceu, că regele Ludovic avea o amantă de viță nobilă.

Elevii care nu adormiseră încă ciuliră brusc urechile. Următoarele momente erau critice, știa Vasilescu. Dacă avea să se încurce în cuvinte, tinerii urmau să-și trezească colegii pentru a chicoti împreună. Dacă avea să ducă povestea prea bine mai departe, însă, clasa avea să se trezească și să-l asculte, vrăjită.

– Poate că numele ei nu vă spune nimic, zise Vasilovici, prudent, dar tatăl ei a luptat în bătălia de care am vorbit ora trecută. Ceea ce e interesant, pentru că întreaga familie a luptat în bătălii importante.

Începu să înșire bătăliile, una câte una, cu data și locația. Interesul pentru amanta regelui era însă prea mare ca să cedeze după primele câteva așa că, regretând amarnic, Vasilovici îi trimise pe strămoșii amantei în toate bătăliile la care se putea gândi, chiar dacă nu știa cu siguranță că luptaseră acolo. Cu cât mergea mai departe în timp, cu atât adăuga mai multe lupte.

„Înmulțind cu doi pentru fiecare generație, se obține numărul de bărbați din partea aceea a familiei” își zise el. „Plus unchi și bastarzi – sigur cineva de același sânge o fi luptat și acolo, dar Doamne iartă-mă, îmi încalc profesionalismul și le spun lucruri nesigure elevilor.” În mod normal n-ar fi făcut așa ceva, dar era un caz dificil și era disperat să scape.

– Se spune chiar că o parte a familiei a luptat și la Hastings, în 1066, stabilindu-se în cele din urmă în Londra, Canterbury…

Ultimul cap căzu pe bancă, iar Vasilovici își dădu seama că încrengăturile vechi ale familiei probabil că nu creșteau exponențial – în fond, rudele de grade prea îndepărtate nu mai erau rude și se puteau căsători între ele. Strămoșii erau oricum mai puțin numeroși decât descendenții, asta era clar.

Spera că nu mințise prea tare, chiar dacă elevii adormiseră înainte să rețină ceva. În fond, avea și el un cod moral.

Cu griijă, Vasilovici porni înregistrarea cu restul lecției și o lăsă să povestească în locul lui, ca elevii să continue să doarmă până la finalul orei. Avusese grijă ca înregistrarea să se termine cu o scuză cum că trebuia să plece puțin mai repede, în cazul în care, trezindu-se greu din somn, cineva avea să-și amintească ultimele lui vorbe.

Vasilovici se mai uită o dată la clasă, asigurându-se că elevii dormeau ori cu capetele pe bancă, ori cu ochii deschiși, privind în gol, apoi se strecură pe hol, fix la țanc pentru întâlnirea din cancelaria de latină, o cămăruță transformată în cabinetul Dancei, singura profesoară de latină din tot liceul. Cum obținuse o cancelarie a ei, nu știa nimeni, dar era mai utilă decât crezuse vreodată cineva.

În cancelaria mică erau deja strânși o mână de profesori, cei mai buni din școală. La fel ca Vasilovici, cu puțin noroc ar fi putut ajunge profesori universitari, așa că se știa că erau cei mai buni din liceu, poate chiar și din județ.

– Ce-avem azi? întrebă Vasilovici. Aripa dreaptă? Aripa stângă?

– Nu mai avem Orbitorul lui Cărtărescu, zise Dancea cu un zâmbet larg. A spus Mioara că aduce ea ceva nou.

– N-avem Cărtărescu? repetă Vasilovici, ca trăznit. Dar nu se poate, am rămas la mijloc cu el!

– E timp, n-au intrat zilele în sac, zise Chirițescu, profesorul de matematică, singurul non-umanist dintre ei. Și sincer, aș mai schimba puțin foaia.

Chirițescu râse. Era un om deosebit de inteligent, de o cultură extraordinară, însă cu tendința agasantă de a se amuza singur la propriile glume, care cel mai des erau proaste. Vasilovici i-o suporta, uneori cu destul de multă dificultate.

Ușa se deschise și intră și Mioara, tânăra profesoară de engleză – atât de tânără încât era singura căreia căreia i se zicea pe numele mic și care li se adresa celorlalți cu „domnule” și „doamnă”. De-abia ieșise de pe băncile facultății, dar Dancea își dăduse seama din prima că era o tânără promițătoare.

– Ce ne-ai adus, Mioară? întrebă Dancea, directă ca de obicei.

– Derrida, zise ea. E de la facultate… profesorii noștri numai despre el vorbeau.

– N-am auzit, spuse Chirițescu. Cu ce se mănâncă?

Profesorul de matematică chicotea iar. Vasilovici trase aer adânc în piept, încercând să-și păstreze răbdarea. Dancea se făcu că nu observă râsul enervant al lui Chirițescu și luă cartea în mână.

– E filozof, domnule profesor. Foarte modern, foarte la modă, foarte influent. Am… v-am adus cartea originală. E drept că am făcut o copie xerox, dar… am decis s-o păstrez pe aceea pentru mine.

– Și bine ai făcut, zise Dancea. Xeroxul pur și simplu nu păstrează aroma originalului. De fapt, nu prea ai de ce să-l păstrezi.

– Ca să-l citesc, murmură Mioara, roșind.

– Ah, da, desigur, spuse Dancea cu tact și diplomație. Lectura clasică este, desigur, importantă.

Dancea răsfoi cartea, sărind peste introducere, și ajunse la primul capitol. Luă patru foi între degete, apoi se uită mai atentă la text și păstră doar două dintre ele.

– E dens, zise Dancea. E și tradus în engleză. Nu putem să ne băgăm la mai mult și să fim siguri că ajungem la timp la orele pe care le avem după asta.

– Atunci doar două file, zise Vasilovici. Și vedem pe urmă dacă putem mai mult.

Dancea dădu aprobatoare din cap și apucă strâns filele. Ceilalți trei erau cu sufletul la gură, așteptând aproape înfiorați. Cu un gest scurt, repetat până atunci de zeci și zeci de ori până ajunsese perfect, Dancea rupse primele două foi. Mioara lăsă să-i scape un geamăt.

– Bun, să-i dăm drumul, zise Dancea ca pentru ea.

Luă o farfurie înnegrită de vreme și rupse pe ea cele două foi, făcându-le bucăți-bucățele din ce în ce mai mici, până când cuvintele lui Derrida erau strânse într-o grămăjoară mică în centrul farfuriei. Preseră deasupra lor un praf albicios, propria ei invenție, apoi le dădu foc.

Grămăjoara arse repede și se transformă într-un scrum mai alb decât ar fi fost de așteptat.

– Acum ce facem? întrebă Mioara.

Vasilovici scotea deja narghileaua din dulap.

– Ce vrem, îi răspunse. Ce vrei, ce-ți surâde, ce-ți place. Poate că în universități au reguli strânse, dar noi suntem profesori de liceu, nu trebuie să fim deosebit de scorțoși în abordările noastre.

– Un lucru, drăguță, zise Chirițescu, care era la per-„drăguță” cu toate femeile de sub treizeci de ani. Literatura nu se ia direct în sânge. Am avut odată în grup un prieten, pe Stanca. Filozof, genial om. Ei bine, în săptămâna aia aveam Levantul lui Cărtărescu, Dancea a făcut praful, iar Stanca și l-a luat în venă.

Vasilovici își luă o parte mică de Derrida și o pregăti pentru narghilea. Lui îi lua cel mai mult să savureze literatura, dar o făcea și mai profund și mai stilat decât ceilalți. Între timp, Dancea își făcea liniuțe scurte de Derrida pe un volum de Marc Aureliu, iar Chirițescu își amesteca Derrida-ul cu miere.

Mioara se opri câteva clipe, pierdută. Așa erau toți la început, nesiguri, temători, până când își găseau stilul propriu de a înțelege și aprecia savoarea literaturii. Apoi, tânăra scoase din buzunar un pachet de țigări.

„Așa cum a zis Dancea, nu-i proastă,” își spuse Vasilovici. „Deja cade în picioare, deși nimeni nu i-a zis ce să facă. Așa e bine să fii în viață: hotărât, gata de orice.”

Mioara desfăcu atentă și grijulie o țigară, scoase tutunul, îl amestecă cu Derrida, apoi se chinui să-l pună înapoi în țigară. Nu reușea, așa că-și luă o coală A4 goală de pe biroul Dancei, rupse din ea o bucată de hârtie și-și reînfășură țigara, pe care o lipi cu greu, cu salivă. Rezultatul nu era foarte arătos, dar nu era rău pentru o primă încercare.

Vasilovici termină de pregătit narghileaua și inspiră adânc din fumul lui Derrida.

Își aduse aminte de Stanca. Bietul Stanca. Genial, dar își injectase Levantul în venă, iar apoi o luase razna. Compunea poezii din care nimeni nu înțelegea nimic, bolborosea cuvinte mari.

„Ce poezii avea?” se întrebă Vasilovici. „Doamne, n-a trecut decât un an, dar am și uitat, sărmanul Stanca, cum l-au dat afară și l-au trimis la nebuni, dar a ajuns pe urmă înapoi acasă și acum e poet și romancier, dar nimeni nu-l înțelege…”

Un singur vers își mai amintea: Jneapăn, lujeri și juisare… Oricât se căznea, nu mai ținea minte nimic altceva, iar aburii lui Derrida îl făceau să viseze. Camera în care se afla părea brusc să fie ca într-un vis.

„Ce e o cameră?” își zise el. „E o construcție cu patru pereți și un acoperiș, dar ea nu este o cameră decât pentru că am decis noi că este.” Revelația i se părea una extraordinară. „Camera nu există decât în imaginația noastră. Geniul nu există decât în imaginația noastră. Totul există doar trecut prin filtrul nostru, lumea întreagă este trecută prin filtrul nostru.”

– E cam tare Derrida, zise Chirițescu. Sau, cum ar spune elevii noștri: e tare Derrida ăsta, e un scriitor foarte tare, tare rău, rău tare, are vreun sens să spunem că e „tare”? Cuvintele pot însemna orice, sensul lor e infinit transmisibil, când te uiți într-un dicționar vezi doar cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvintele continuă, totul e un cuvânt, totul are sens, totul e clar, totul se descrie, oooo, e tare rău Derrida, deși nu e nici tare, nici rău, în sensul propriu al cuvintelor, dar au cuvintele oare vreun sens propriu, nununu, ele există doar pentru că sunt diferite unele de altele, dacă n-ar fi diferite, limba noastră n-ar exista, n-ar exista sens, n-ar exista nimic clar în mintea noastră, diferența face diferența, o vai…

Chirițescu râdea singur, cu sprâncenele ridicate într-o revelație proprie, dar pe care o împărtășea parțial și cu Vasilovici, și cu Dancea, și cu Mioara. Asta era puterea literaturii: să-i apropie pe oameni, să-i facă să împărtășească idei și concepte, chiar dacă nu le înțelegeau mereu la fel.

– De unde știm noi că Stanca nu era genial, cum e Cărtărescu? întrebă Vasilovici, cu voce tare. De unde știm noi că n-a ajuns atât de departe asupra omenirii încât e de neînțeles? Spuneți-mi, ce e geniul dacă nu o construcție umană? Eu declar că Stanca e genial! Cine mă poate contrazice? Ascultați aici: jneapăn, lujeri și juisare! E excelent! Are acea dragoste pentru armonia sunetului pe care o are și Eminescu, are…

Vasilovici uită să mai spună ceva, pentru că gândurile îl duceau deja în altă parte. Era vag conștient că Mioara începuse să-și povestească trăirile și înțelegerile. Dancea îi privea pe toți printre pleoape întredeschise, mai tăcută decât de obicei.

„Destul de des ne-am strâns aici, împotriva forțelor potrivnice ale proștilor ce ni se împotrivesc,” își zise Vasilovici melancolic. „Să săpăm săptămână de săptămână după sensuri, suspinând după ceva superior.” Își dădu seama că poate mai rămăsese din Levant pe farfurioara Dancei, că gândea… nu, nu în rime, cealaltă. Aliterat. „Mari scriitori, și Cărtărescu, și Derrida. Și uite ce-i: noi cei de aici, suntem prea buni pentru liceu, suntem prea buni pentru munca pe care-o facem, prea buni pentru viețile pe care le avem. Ar fi trebuit să ajungem mult mai sus.”

Vasilovici inspiră adânc și se lăsă pe spate pe scaun.

„Grupul de literatură aplicată… rar mai găsești așa ceva. Am făcut mai mult ca alții, merităm mai mult. Când suntem la ore, dăm totul din noi, dar elevii nu ne apreciază.” Cunoștea senzația, o mai avusese și altă dată. Încă de când nemernica de Adumitresei îi suflase postul de asistent universitar.  Era simplu de spus în câteva cuvinte. „Suntem mai buni de atât și meritam mai mult.” Ochii i se închideau lent, camera îi fugea prin fața ochilor și idei miraculoase îi străluceau pe cerul minții ca niște stele căzătoare care urmau să devină doar amintiri vagi până la ora următoare. „Meritam mai mult.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *