♥♥♥Paladin Black Pocket♥♥♥

Am descoperit că am un nou dușman de moarte prin librării: Editura Paladin. În primul și-n primul rând, au cărți frumoase, de ți-e mai mare dragul să le iei în mână și să le răsfoiești (dacă nu cumva sunt sigilate în plastic – și atunci, asta e). În al doilea rând, au cărți destul de ieftine. În al treilea rând, au cărți care par foarte interesante.

Și așa mă războiesc eu prin librării: librarii împrăștie cărțile de la Paladin care-ncotro, pentru că Paladinul n-are suficient de multe cărți încât să nu fie îngrămădit printre cărțile de la Nemira, Corint și cine mai scoate SF&F. Eu le caut cu răbdare, uitându-mă încoace și încolo după volumele pe care nu le am. Apoi încerc să nu le cumpăr, știind că și-așa am prea multe cărți acasă. După care inventez scuze ca să le cumpăr. E o bătălie acerbă între mine și Paladin, iar Paladinul câștigă de fiecare dată.

Ultima scuză cu care am pierdut lupta a fost Dragobetele. Următoarea cred că va fi 1 martie. După care vine 8 martie. După care e echinocțiul de primăvară. Floriile catolice. Paștele catolic, 27 martie. 1 aprilie. 8 aprilie (ziua în care lui aprilie îi pare rău că n-are măcar două sărbători, așa că-și ia una din oficiu). 23 aprilie (Sf. Gheorghe, ziua în care aprilie își amintește că are două sărbători și n-avea nevoie de 8 aprilie). Floriile ortodoxe, 24 aprilie (ziua în care aprilie își dă seama că a exagerat cu 8 aprilie). 1 mai, atât ziua muncii cât și Paștele. Șamd.

În fine. Lăsând la o parte obiceiul meu supărător de a aduce cărți acasă de spui că ar fi pui de pisică abandonați care ar fi eutanasiați fără intervenția mea urgentă, ideea articolului era că îmi plac cărțile de la Paladin. Atât de mult încât sunt aproape fericită că n-au mai multe, pentru că aș sta pe un maldăr de cărți ca un dragon pe comori.

Îmi plac coperțile, care arată și mai bine pe viu decât în imaginile pe care tocmai le-am șutit de pe eMag:

Imaginile alese arată bine, au un ceva plăcut, atrăgător fără să fie țipător. Dar mai mult decât atăt. La Un fel de basm, de exemplu, sau la Ucigașul din mine, scrisul e integrat în imagine, arată personalizat, arată de parcă ar fi fost muncit special pentru cartea asta (ceea ce e probabil adevărat). Îmi dă impresia că ediția în română a fost adaptată pentru publicul românesc la standardele unui original îndrăgit.

Coperțile de mai sus sunt pentru colecția Paladin Black Pocket, pe care pun ochii mai des. Cărțile de la Black Pocket sunt mai mici, lungi cât palma mea, ușor de aruncat în orice geantă și duse de colo-colo, ceea ce tind să fac. Au și cărți într-un format mai mare, care și ele arată excelent.

Ce are Paladin:

  • hârtie plăcută la atingere, destul de netedă, nu foarte albă, pe care e o plăcere să-ți odihnești privirea
  • un font plăcut și foarte lizibil (Garamond pentru Paladin Black Pocket, dacă l-am identificat bine) (la Paladinul mare pare să fie un Palatino?)
  • greutate – sau, mai bine zis, lipsa ei. Nici nu simt volumele când le pun în geantă. În plus, pentru că toate volumele din colecția Black Pocket sunt fix cât palma (mea) la lungime, se distribuie bine greutatea și sunt ușor de ținut în mână.
  • coperți plăcute la atingere
  • suficient de mult spațiu lăsat între pagină și cotor încât să nu trebuiască forțată cartea pentru a citi fiecare paragraf până la capăt (sau de la început)
  • coperți cartonate
  • preț mic (cum au reușit să scoată cărți cartonate la sub 30 de lei, habar n-am, dar le vânez prin librării)

Mai jos puteți vedea Ucigașul din mine, de Jim Thompson, de la Paladin Black Pocket (stânga) și Zece negri mititei, de Agatha Christie, din colecția Top 10 romane favorite de la Rao (dreapta). (fontul de la Rao să fie oare Baskerville?)

Sunt cam de aceeași dimensiune, dar cred că se vede că la Rao scrisul e dintr-o margine în alta și că ultimele litere încep să alunece în zona deseori umbrită din apropierea cotorului. În poză trebuie să o apăs cu ceva forță ca să rămână deschisă – cea de la Paladin n-are nevoie de prea mult efort.

IMAG0029

Nu m-am îndrăgostit din prima de Paladin. Am cumpărat vreo două cărți de la ei anul trecut și au stat o vreme în bibliotecă. Într-o zi, când mi-am dat seama că nu mai am randament la muncă și că m-am săturat să merg în oraș doar ca să lucrez, am închis coșmelia și am plecat pe afară ca să citesc în cafenele.

Cartea pe care am luat-o a fost Ucigașul din mine de Jim Thompson (traducere: Ona Frantz) – o poveste despre un criminal în serie cu o inimă mai neagră decât un espresso băut în inima Romei, genul de atmosferă apăsătoare și cenușie pe care-l mai simți în filmele cu gangsteri, în care lumea e plină de urât și nimic nu e înălțător. Nu e chiar ce-mi doresc de obicei de la câteva ore de relaxare, dar m-a prins. Și, tot dând eu pagină după pagină, mi-am dat seama că începuse să mă farmece și cartea ca obiect, că îmi făcea plăcere să o simt în mână, să o răsfoiesc, să o văd pe masă.

Pe lângă asta, mi s-a părut bună și traducerea – fluentă, atentă, îngrijită. Am început, deci, să vânez Paladinul din priviri.

De curând am terminat și Fată înecându-se, de Caitlin R. Kiernan (traducere: Flavius Ardelean), care ar putea fi o poveste cu sirene, sau ar putea fi o poveste despre o schizofrenică – sau ar putea fi o poveste despre o schizofrenică care întâlnește o sirenă. E fascinantă ca scriitură și are un stil realist, întunecat. Naratoarea e chiar schizofrenica, ceea ce înseamnă că uneori își pierde șirul gândirii, că revine obsesiv la detalii exacte, fără să reușească să-și amintească adevărul și amintindu-și uneori lucruri neadevărate. Povestea pe care o spune scapă mereu unei explicații clare, de fiecare dată când crezi că ai înțeles ce s-a întâmplat, se mai petrece ceva ca să-ți schimbe perspectiva.

A fost o plăcere să o citesc, numai că am avut oarecare dubii în privința traducerii. Pe de o parte, e foarte fluentă, ușor de citit, plăcută. Pe de alta am remarcat câte o scăpare pe ici, pe colo. De exemplu, la pagina 111 spune: „Se zice că solul și piatra de sub Aokigahara sunt atât de bogate în fier încât fac să fie inutile compasurile”. La noi compasurile sunt folosite ca să trasezi cercuri și sunt inutile pentru majoritatea dintre noi chiar și în absența fierului. Probabil că era vorba de o busolă – și, într-adevăr, „compas” poate avea rareori și sensul ăsta, din câte îmi spune dicționarul, dar nu știu pe nimeni care să și folosească termenul așa.

Apoi, la un moment dat sunt intercalate niște povestiri scrise de personajul principal, tot la persoana întâi – dar am impresia că adjectivele care se referă la persoana respectivă sunt traduse ba la masculin, ba la feminin.

Însă mi se pare că e o diferență enormă între o traducere stângace per ansamblu și una cu mici inadvertențe pe ici, pe colo. În primul caz, textul e o palidă umbră a ceea ce ar fi trebuit să fie, în al doilea ești doar zgâriat pe urechi ici și colo, lucru pe care-l pot ierta – și-l iert, ca să mă mai înconjor cu câteva Paladine.

Îmi place că mi se întâmplă din ce în ce mai des să găsesc ceva de care pot să prind drag în librării. Îmi place că unele edituri încep să se miște, să iasă în evidență, să caute ceva mai atrăgător, mai bine făcut. Încă simt că se pot face mai multe la scară largă, mai ales în ce privește autorii autohtoni și promovarea cărților în general, dar tot văd o rază de soare la orizont.

Adăugire ulterioară: așa cum decretează Legea lui Murphy, la câteva ore după ce am scris articolul de mai sus am ieșit în oraș cu o carte de la Paladin în geantă – Sufletul împăratului de Brandon Sanderson (traducere: Iulia Dromereschi) – și sunt dezamăgită de traducere.

E un volum mic, sub 150 de pagini, iar primele 20 sună chinuit (prima pagină: „Gaotona înclină pânza în lumina roșiatică a căminului, strângându-și pleoapele.” pag. 22: „Shai inspiră un vag iz al mirosului său familiar.”) Cu alte cuvinte, Sufletul împăratului e un volum pe care nu-l recomand, în rest rămâne cum am stabilit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *