Richard Adams – “Watership Down” [recenzie]

Watership Down” e una dintre cărțile de care am tot auzit din momentul în care am început să frecventez partea englezească a internetului. Părea să fie una dintre cărțile pentru copii pe care le știa toată lumea, apărea pe fiecare a doua listă de recomandări și cărți favorite și era menționată iar și iar, până când i-am reținut și eu titlul.

Mi-am imaginat mereu o carte plină de dulcegării – sau una scurtă, cu multe poze și destul de simplă (vezi, de exemplu, „Iepurele de catifea”, de Margery Williams, o poveste scurtă-scurtă – și ea tot faimoasă). Dar nu mică mi-a fost mirarea când am luat-o de la Humanitas și am descoperit că nu e nici dulce, nici extremdescurtă.

E un ditamai cărțoiul, un pic mai lung decât „Un veac de singurătate” a lui Gabriel G. Marquez. Are un stil mai clasic și o acțiune destul de lentă, mai ales la început. Nu m-a prins foarte tare în prima sută de pagini, așa că am tot luat-o și lăsat-o, mai ales că am avut o grămadă de muncă săptămânile astea și am tot trecut de la carte la carte într-un fel de nemulțumire generală cu viața și biblioteca.

După, însă, am devorat-o.

Watership Down” e o carte de aventuri, în care niște iepuri dintr-o zonă rurală din Anglia sunt nevoiți să fugă din vechiul lor sălaș și să-și întemeieze unul nou. Și pot vorbi între ei și cu alte animale și au o anumită cultură, dar altfel nu pot să facă ce n-ar face niște iepuri din lumea reală, așa că Richard Adams poate să vorbească mult despre cum trăiesc iepurii adevărați.1)De la cum își sapă adăposturile la ierarhie, la faptul că mamele își mai mănâncă puii (sau îi resorb după începutul de sarcină, dacă sunt stresate/condițiile nu-s bune pentru pui), la violența lor, la cât de mult pot călători într-o zi, tot felul de detalii.

Ce-mi place enorm e că e o carte pentru copii numai în sensul în care copiii o pot citi – altfel e destul de profundă și nu se jenează să fie dură și să spună lucrurilor pe nume. Iepurii trăiesc într-o lume dură, în care oamenii, vulpile, pisicile și câinii ucid, în care o călătorie mai lungă e automat și periculoasă. Așa că devin din ce în ce mai inteligenți și mai șireți de-a lungul cărții, se simte că se dezvoltă, că învață, cresc.

Însă pentru că sunt iepuri vorbitori, au și povești pe care și le spun – povești cu El-ahrairah, Prințul cu o mie de dușmani. El-ahrairah e un fel de Păcală iepurin, care reușește să-și învingă dușmanii și să-și salveze poporul prin șiretenie. M-am îndrăgostit de ele: sunt ca niște povești populare și au rolul de a transmite idei către noi generații de iepuri, care să-și ascută șiretenia pe ele când își pun la cale propriile planuri.

Mi-a plăcut enorm faptul că la început iepurii nu erau foarte impresionanți, fugeau de colo-colo cam nehotărâți, nu prea știau ce-i cu ei, în contrast cu El-ahrairah care știa de toate despre toți – dar la final ajung să aibă o poveste aproape la fel de impresionantă ca miturile și să fie șireți ca-n basme.

Watership Down” e foarte bine scrisă, dar are un iz de carte mai veche – e lentă, are tot felul de descrieri de natură (care se pot sări, e drept), un fir narativ care nu se grăbește nicăieri, dar într-un fel asta-i dă și forță, pentru că nu sari etape, ci simți cum povestea tot crește și crește până te pierzi în ea.

E excelent tradusă de Dana-Ligia Ilin, care îi dă un farmec aparte, de modă veche, fără să-l facă să pară învechit. E genul de traducere în care  care mă face să cred că exită o limbă română literară care să fie ușor de citit și să curgă elegant. În plus, are și niște momente geniale – într-o poveste în care El-ahrairah păcălește un câine, „Fairy Wogdog” e tradus cu „Spiridușul Javralete”, nume care mi-a rămas întipărit în minte până și mie, care sunt în stare să uit cum îl cheamă pe personajul principal din „Ion” de Liviu Rebreanu.

O altă chestie: iepurii au o limbă aparte, iar Richard Adams presară câțiva termeni prin carte. De exemplu, la tractoare și mașini le spune hrududu, care imită genial dududu-ul tractoarelor vechi. Evident, dușmanii iepurilor au și ei un nume, elil, pentru că nu orice prădător e la fel de periculos. Nu sunt mulți termeni iepurești prin carte, dar sunt folosiți excelent, simți că te cufunzi și mai tare în lumea iepurilor, în care ai nevoie de un termen special pentru tot ce te amenință pe tine și în care mașinile și tractoarele nu sunt mijloace de transport, ci chestii care fac o grămadă de zgomot. Nu e un limbaj creat la nivelul de OCD al lui Tolkien, care a inventat o limbă întreagă, dar creează câteva detalii simpatice.

 

Povestea cică are tot felul de elemente luate din istoria mitică a Romei, din „Eneida” lui Virgiliu, de exemplu, și din Titus Livius. Recunosc că n-am prea citit romani, așa că n-am recunoscut mai nimic de acolo, ceea ce nu m-a afectat absolut deloc în timp ce citeam. Poate că alții ar fi foarte impresionați.

O chestie pe care am remarcat-o și eu, au remarcat-o și alții și care mi se pare singurul punct mai slab al cărții: rolul iepuroaicelor e să se reproducă. Atât. Se pare că viziunea nu e impusă de vreun studiu despre iepurii sălbatici, ci pur și simplu e alegerea lui Richard Adams să facă toată cartea să fie despre băieți. Am văzut un comentariu gen „Răpirea iepuroaicelor sabine” pe undeva și probabil că nu-i departe de adevăr.

Însă e una dintre cărțile cele mai bune pe care le-am citit anul ăsta și înțeleg de ce e menționată din nou și din nou ca o favorită. O recomand și eu mai departe – e o poveste faină, traducerea e fix ce-ar trebui să fie, e excelent scrisă, ce să mai vrei?

References   [ + ]

1. De la cum își sapă adăposturile la ierarhie, la faptul că mamele își mai mănâncă puii (sau îi resorb după începutul de sarcină, dacă sunt stresate/condițiile nu-s bune pentru pui), la violența lor, la cât de mult pot călători într-o zi, tot felul de detalii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *