Alison Bechdel – „Casa veselă” [recenzie]

Când am început să aud că benzile desenate pot fi fără supereroi și pot aborda și teme serioase istorie sau biografice, am reținut trei titluri de cărți importante: „Maus”, de Art Spiegelman, „Persepolis”, de Marjane Satrapi și „Casa veselă”, de Alison Bechdel. Toate trei au fost traduse și la noi și toate trei mi-au plăcut enorm.

Maus” e o biografie excelentă a tatălui autorului, care a fost în lagărele de concentrare de la Auschwitz. E o carte apăsătoare, dar fascinantă. „Persepolis” e o autobiografie a unei tipe din Iran care a crescut în perioada în care au preluat fanaticii religioși puterea și a fost trimisă de părinți în Europa ca să fie ferită de pericolele de acasă. Iar „Casa veselă” e o autobiografie care nu are în spate evenimente istorice ce afectează popoare întregi – dar tocmai de aceea își permite să intre mult mai adânc în misterul și suferința unei singure familii.

Multă lume a auzit de Alison Bechdel pentru că după ea e numit „testul Bechdel”, care întreabă dacă un film/o operă de ficțiune are cel puțin două femei care vorbesc una cu alta despre altceva decât un bărbat. „Casa veselă” n-are absolut nicio legătură cu acest test, decât din punctul de vedere în care îl trece, dar poți să rămâi cu impresia că nu. O mare parte din carte se concentrează pe tatăl din familie, care poate s-a sinucis, poate a murit accidental, iar fiica lui încearcă degeaba să ajungă să-l înțeleagă.

Subtitlul e „O tragicomedie de familie”; partea de comedie e ușor de remarcat, chiar dacă o parte din umor și din stil se pierd în traducere. Titlul original, de exemplu, e „Fun Home” – care înseamnă în același timp și „casă veselă/distractivă”, dar care sună și ca o prescurtare de la „funerary home”, casă funerară – pentru că tatăl moștenise o afacere de pompe funebre, iar copiii lui se jucau pe acolo când erau mici.

casa-vesela-critica
Unele glume și ironii merg însă excelent și traduse.

Bine, pe lângă faptul că anumite jocuri de cuvinte sunt intraductibile, traducerea o ia uneori razna și folosește cuvinte și exprimări nenaturale: „Tata s-a oferit să-mi trimită vechiul lui exemplar, dar am respins această imixtiune.” (p. 47) Sunt, deci, niște note discordante, dar făcând abstracție de ciudățenii, e ok de citit. Originalul pare destul de simplu scris ca limbaj, chiar dacă povestea e destul de complexă.

Ca să mă întorc la ideea de tragicomedie: comedia e ușor de remarcat, tragedia mi se pare un subiect mai complex. S-ar putea zice, la modul simplist, că moartea tatălui e tragică; mai subtil, însă, faptul că fiica nu ajunge niciodată să-l cunoască cu adevărat e tragedia ei, cea pe care o poartă cu ea la nesfârșit.

Bechdel spune câte o nouă poveste în fiecare capitol, încercând să aranjeze și să rearanjeze faptele în așa fel încât să ajungă să-și explice ce era în capul tatălui ei când a murit. E un mister care e irezolvabil, pentru că îl recompune din bucățele de informații, iar personajul studiat era destul de închis în sine și nu mai poate da acum nicio explicație, dar încearcă să-l rezolve aproape cu disperare, agățându-se de ideea că tatăl ei se sinucisese din cauză că ea îi dezvăluise că e lesbiană.

 Dar ar fi fost o confirmare în plus că nu murise din vina mea. Că eu nu fusesem, practic, implicată în nimic. Și mi-e greu să renunț la această ultimă legătură fragilă.

Însă nu vreau să fac cartea asta să pară îngrozitor de sumbră și apăsătoare, pentru că nu e. Pe de o parte, are umorul care-i mai taie din amărăciune. Pe de altă parte, e o poveste despre o casă de artiști introvertiți, despre o copilă foarte băiețoasă ce se certa cu tatăl ei care și-ar fi dorit ca ea să fie o fetiță normală, despre cum e să locuiești cu cineva care citește prea multe cărți și ce ciudățenii de comportament poate avea un copil cu OCD.

Una peste alta, „Casa veselă” e o carte destul de grea ca temă, dar interesantă și ușor de citit, pe care o recomand cu drag mai departe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *