Cum vor fi filmele cu daci în vreun secol și jumătate

Undeva, pe vârful unui delușor ce privește peste apele învolburate ale Dunării, doi daci stau ascunși într-o tufă și spionează romanii care-și fac tabăra dincolo de fluviu. Bine, și-ar face-o ei, dar faimoasa disciplină romană s-a dus pe apa sâmbetei din cauza unor probleme ne-istorice care există în serie ca să aibă scenariștii pe ce să construiască acțiunea. Pentru personajul Decebal, e șansa perfectă să sădească haos. Pentru personajul Traian, e șansa perfectă să demonstreze că e mare împărat care rezolvă tot. Pentru toată lumea sunt șanse de discursuri grozave și bătăi spectaculoase. Toată lumea e fericită.

„Bade,” zice primul dac, „zi, mergem la șefu’ Decebal să-i zicem s-atacăm pe-nserat, că Traian a scăpat din mână managementu’ trupelor?”

„Mergem, cum nu,” răspunde al doilea, „că departamentu’ de resurse habar n-are ce face. Se vede denavion, cum se zice din străbuni.”

Cei doi daci ies pe furiș din tufe și se îndreaptă spre tabăra dacă, unde Decebal e cu câțiva pileați.

„Tovarășe Decebal,” tocmai zice unul, „îi clar, conița Durna cu muierile ei trebe ascunse în codru, unde romanii nu le-or prinde niciodată.”

Fix atunci vin și dacii-spioni.

„Ce vreți, miticilor?” întreabă Decebal.

„Mărite Decebal,” spune primul, „un centurion cretin face managementu’ trupelor. Marele lor designer de poduri se tot încurcă în ei când face podu’ peste Dunăre.”

„Am înțeles, tipule,” spune Decebal. „Atunci ia să-i facem noi de petrecanie podului.”

Scena se schimbă. Decebal e în fața trupelor.

„Miticilor!” strigă el. „Asta-i oportunitatea noastră să le arătăm romanilor că nu doar ei, ci și noi ne putem face cincinalul! Cine-s romanii ăștia, să ne înfrângă ei pe noi? Nimeni! Îi vom face de petrecanie podului!”

„Petrecanie podului!” urlă dacii.

Și așa mai departe. Evident, scenariștii s-au chinuit mult să dea un gust de arhaic autentic oricărei replici. Au lucrat din greu. Au vorbit cu bunicii lor și i-au întrebat ce fel de cuvinte li se păreau arhaice în tinerețea lor.

„Mitic,” a spus un bunic.

„Ce-i aia?”

„E un om care vine din capitală, la care te uiți mai de sus, așa.”

„Aha.”

„Taică-meu vorbea de management,” spune alt bunic.

„Ce-i aia?”

„Organizare. Și făcea glume cu cincinalul, ăla era un fel de plan pe termen lung. A, și zicea că unele lucruri îs așa clare că se văd denavion.”

„Denavion?”

„Da, adică de sus, așa. Vorbă veche.”

Studioși, scenariștii au băgat toate arhaismele de-a valma acolo. Cam cum o fac acum, cu dârloaga și pârloaga, cu cuvinte vechi folosite în traducerile din Chaucer, de exemplu, încercând să-i dea textului un aer mai vechi, așa. Chiar dacă dacii vorbeau o cu totul altă limbă și că probabil că vorbeau ca generația proprie, nu ca generația străbunicilor. Chiar dacă Chaucer a modernizat engleza. Chiar dacă arhaismele nu prea-și au sensul.

Dar, dacă continuă tradiția pe care o avem acum, vor combina noutăți lingvistice cu cuvinte vechi, luate din diverse ere, vor strânge ciudățenii care probabil că i-ar oripila pe cei care au trăit în urmă cu vreo 200 de ani și le vor combina într-un fel de struțo-cămilă care li se va părea foarte autentic-veche contemporanilor lor.

Cum s-ar zice, FABRICATI DIEM, PVNC.

„Agită potaia aia mai tare, s-o vadă și romanii!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *