Undeva, pe vârful unui delușor ce privește peste apele învolburate ale Dunării, doi daci stau ascunși într-o tufă și spionează romanii care-și fac tabăra dincolo de fluviu. Bine, și-ar face-o ei, dar faimoasa disciplină romană s-a dus pe apa sâmbetei din cauza unor probleme ne-istorice care există în serie ca să aibă scenariștii pe ce să construiască acțiunea. Pentru personajul Decebal, e șansa perfectă să sădească haos. Pentru personajul Traian, e șansa perfectă să demonstreze că e mare împărat care rezolvă tot.

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!” Curentul ăsta de opinie mi se pare mie că e legat de patima lecturatului – lecturatul în fond nu e doar citirea unei cărți.