Nu vrem să fim o nație de hoți?

Cum mă plimbam eu pe net ieri, am dat peste un articol de pe Bookaholic în care erau recomandate o grămadă de site-uri de pe care poți citi gratuit cărți. Am intrat de curiozitate și am citit așa:

„Read any book” are o selecție bună de cărți, găsiți de la Ferma Animalelor a lui Orwell, Un veac de singurătate până la Apă pentru elefanți sau Jurnalul lui Anne Frank. Cel puțin în categoria literatură, sunt peste 2000 de titluri.

Ăsta e momentul în care mi-a sunat clopoțelul de alarmă. În țările care ne interesează în general pe noi, drepturile de autor sunt valabile pe o perioadă de 70 de ani de la moartea autorului. Asta înseamnă că „Jurnalul lui Anne Frank” e în mijlocul unei dispute de copyright și că mai sunt trei ani până când Orwell va fi gratuit în mod legitim.

Marquez, însă, de-abia a murit, deci „Un veac de singurătate” n-are cum să fi ieșit din copyright. Iar „Apă pentru elefanți”, de Sarah Gruen, de-abia a fost publicată, iar autoarea cărții încă scrie. Logic vorbind, sunt foarte rare cazurile în care mai ales cărțile astea două pot ajunge gratuit la tine, în mod legitim.

Ăsta e un mod destul de bun de a-ți da seama dacă un site de-ăsta de descărcări e legitim sau nu: are cărți noi? Are cărțile alea care sunt acum în vogă? Autorii sunt vii și nu spun nimic cum că și-ar da cărțile gratuit? Înseamnă că, cel mai probabil, site-ul nu e legitim.

Apoi am intrat pe site, nu-și asumă răspunderea pentru „fișierele încărcate de utilizatori”, deja un semn prost. Niște oameni au furat cărți și le-au urcat acolo, dar nu își asumă nimeni răspunderea pentru asta.

Le-am lăsat un mesaj celor de la Bookaholic pe pagina lor, dar nu mi-au răspuns. I-am trecut pe lista neagră și pentru asta, dar și pentru că sunt iresponsabili.

De ce să nu piratezi: siguranța ta

Ok, e un site de pirați, cu cărți furate. Dar sunt gratuite. De ce să nu-l folosești?

În primul rând, pentru că „gratuit” nu înseamnă „garantat 100% de Robin Hood, care are în vedere binele celor săraci”. Deseori site-urile care oferă conținut piratat au o schemă clară de business în spate. Uneori e una relativ onestă și doar te îngroapă în reclame. Alteori, te poți trezi cu viruși și malware de la ei.

Hai să ne uităm la două comentarii de pe articolul Bookaholic:

Alina zice, „îmi cere să instalez un soft-uleț care nu funcționează”.

Nici toți antivirușii din lume nu te pot salva în momentul în care tu cu mâna ta decizi să instalezi un progrămel făcut la comandă, care să zicem că îți salvează numele de utilizator și parola pentru toate site-urile pe care intri. Sau care îți deschide site-uri porno la fiecare câteva căutări pe google. Sau alte lucruri, ori neplăcute, ori agresive, ori chiar costisitoare.

Iar Bookaholic are zero responsabilitate în privința asta, se pare.

De ce să nu piratezi: le faci rău autorilor

Știu, ai văzut o grămadă de studii despre cum pirateria crește vânzările, nu are un impact negativ asupra lor. Ei bine, chiar dacă lucrurile astea or fi fost valabile la un moment dat, acum nu sunt – mai ales în cazul autorilor care nu sunt George R.R. Martin sau J.K. Rowling.

Există o autoare pe care o cheamă Maggie Stiefvater, care din câte știu n-a fost tradusă la noi, și care are o serie de succes de patru volume, care începe cu „The Raven Boys”. N-am citit-o încă, dar e pe listă, pentru că tot aud de ea. Și la un moment dat a scris o postare pe tumblr pe care o puteți citi integral în engleză, sau pe care v-o spun acum pe scurt în română.

Seriile, spune ea, au din ce în ce mai puțini cititori pe măsură ce continuă, din motive logice: oamenii cumpără prima carte, poate le place sau nu – apoi o cumpără pe a doua, la a treia poate-și pierd interesul. Uneori scăderea de interes e atât de dramatică încât e întreruptă la mijloc și volumele finale nu mai sunt publicate niciodată.

Cu toate astea, primele ei trei cărți din serie au fost bestselleruri. La a treia carte, însă, lucrurile au fost ciudate. Maggie Stiefvater se obișnuise cu un anumit raport între cărți de hârtie și ebookuri cumpărate, iar acum numărul de cărți fizice vândute era în continuare bun, dar varianta ebook pur și simplu nu se prea vindea. Ziarele urlau că cititorilor nu le mai place să citească digital, dar ei i se părea cam suspectă treaba.

În mod tradițional, editurile de prin SUA trimit uneori către cititori chestii numite ARC – „advanced reader copy”, adică niște cărți care odată erau tipărite pe hârtie slabă, iar acum sunt digitale, și care ajung la recenzori înainte de publicarea oficială. Ei bine, pentru volumul patru, Stiefvater a pus piciorul jos și a cerut să nu se mai trimită ARC-uri ale cărții ei. Fără copii pentru recenzori, cu alte cuvinte. Editorii au acceptat, mai volens, mai nolens, ca să n-o supere.

După care i-au zis că-i taie tirajul fizic la jumătate. O iubeau, seria ei era excelentă, apreciată de critici, iubită de public, dar asta nu înseamnă vânzări. Și fără vânzări, degeaba. Iar aici, de obicei, intervin mulți oameni care spun că poate că nu era chiar așa de iubită, că poate marketingul nu e ok, etc.

Dar Stiefvater nu s-a lăsat. L-a luat pe fratele ei și au venit cu o idee: nu puteau da jos toate copiile ilegale a unei cărți de pe site-uri, dar puteau să le îngroape în copii false. Au creat versiuni la fel de lungi ca originalul ale volumului al patrulea, „The Raven King”, doar că au pus în ele doar primele patru capitole, repetate din nou și din nou.

La miezul nopții în ziua lansării, au pus falsurile peste tot, pe toate rețelele de pirați. Sute de falsuri. Reacția a fost instantanee: o grămadă de oameni confuzi, întrebând dacă exista o copie legitimă a cărții. Fani care se plângeau că erau forțați să cumpere cartea, pentru că neserioșii de pirați puseseră prostia asta.

I s-a vândut tot tirajul în două zile. Nu aveau cărți destule la lansări, pentru că magazinele le vânduseră online și nu mai erau altele.

Și nu numai atât: atât de bine s-a vândut toată seria, per ansamblu, încât editura i-a dat ok-ul să mai scrie o trilogie în aceeași lume. Dar înainte să facă mișcarea asta cu falsurile piratate, nu ar fi primit acel ok.

Consecințele pirateriei sunt reale. Autorii ajung să nu mai scrie un anumit lucru pentru că nu se vinde, editorii ajung să nu-l publice. În anumite cazuri, autorii mici pot să nu mai scrie deloc și să-și găsească un job altundeva, nu pentru că nu sunt iubiți, nu pentru că nu sunt citiți, ci pentru că nu sunt vânduți.

Nu vrem să fim o nație de hoți?

Tot aud la proteste că nu vrem să fim o nație de hoți, nu vrem să fim o nație de hoți, nu vrem să fim o nație de hoți.

Chestia asta începe nu de la vârf, ci de la bază. De la decizia pe care o iei când stai pe o terasă dintr-un oraș străin și nu vezi chelnerul și îți dai seama că ai putea pleca fără să plătești. De la decizia pe care o iei când știi că sunt lucruri care ar putea dispărea din firmă și ar putea ajunge acasă la tine și nimeni nu și-ar da seama. De la decizia pe care o iei când vezi câmpuri enorme de porumb copt pe care sigur nu le supraveghează nimeni fix atunci. De la decizia pe care o iei când știi că te-ai putea duce să iei cartea aia de pe torenți, dar n-o faci.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *