Svetana Cârstean, Athena Farrokhzad – „Trado” [recenzie]

Nu mi se întâmplă prea des să cumpăr poezie – i se întâmplă cuiva, în ziua de azi? – dar „Trado” mi-a fost prezentat ca un volum de poezii despre traduceri, la care au lucrat două poete care s-au descoperit una pe cealaltă traducându-se, Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad. Așa că l-am răsfoit și am dat peste versuri ca:

Tatăl meu spune
până și tații care nu au nicio revoluție au dreptul
să moară nefericiți.

sau

Eu am spus: Cum mama mea nu cânta, cântă umbra ei. Cum mama mea nu lupta, luptă umbra ei. Cum mama mea nu scria, scriu eu.

Nu suna rău, așa că l-am cumpărat și am început să-l citesc. Volumul are trei părți: versuri scrise de Svetlana Cârstean la început, versuri scrise de Athena Farrokhzad la final, iar la mijloc citate despre traduceri luate din diverse locuri și intercalate cu versuri scrise de amândouă (cred). Nu sunt poezii separate, fiecare parte e mai degrabă un fel de tot.

Ideile de bază sunt trecuturile lor, identitățile lor de poete, faptul că s-au descoperit una pe alta traducând, că au început să se confunde ca personalitate tot traducându-se, că munca lor de poete e ca o traducere, că traducerile lor sunt ca o nouă creație poetică.

Trado” m-a făcut să mă simt de parcă aș fi citit odele unui bărbat care s-a îndrăgostit de prietena mea cea mai bună și acum îi laudă frumusețea, misterul, sânii, fundul și magia și se plânge de proverbiala cruzime a iubirii. Ceea ce e ok, doar că în timp ce îndrăgostitul vorbește de privirea ei pătrunzătoare, sânii ca doi pui de căprioară și imposibilitatea de a-i pătrunde gândurile ascunse, prietena mea vine la mine și zice, „Ai chef să ne uităm la un episod de Dr. Who?”, mâncăm fursecuri și stăm de vorbă despre una-alta. Ne cunoaștem într-un context destul de profund, personal, dar foarte diferit.

Cam la fel și aici. Pentru mine, traducerea e muncă și reușită, e problemă, soluție, frustrare și satisfacție. Pentru cele două poete, traducerea e un act de trădare, traducerea e un act de iubire, traducerea e un act mistic, traducerea e o contopire a două suflete.

Partea Svetlanei Cârstean e interesantă prin senzualitate și violență. Pornind de la idee de traducere ca iubire/trădare, descrie un fel de relație de dragoste-ură cu poeta pe care o traduce – și descrie lumile din care vin cele două, un pic de fundal de familie comunistă la Svetlana, un trecut în conflicte armate pentru Athena.

Versurile Svetlanei
până nu uit
sunt scrise fără rimă, modern
tăiate
unde consideră autoarea de cuviință
pentru efect.

A doua parte, cea despre traduceri, e ca un curs interminabil de traductologie ținut de un profesor poet. Conține idei spuse de Derrida, Primo Levi, Ursula K. LeGuin, I.L. Caragiale și alții despre traduceri – câte un paragraf, apoi câteva versuri (filozofice?) despre traducere, apoi alt citat, apoi din nou și din nou la fel, pe zeci de pagini.

A treia parte, a Athenei Farrokhzad, e mult mai filozofică și vagă. Are aerul unei confesiuni, din care pricepi doar vag cam care ar fi aluziile pe care le face, referirile la un trecut comun pe care-l intuiești. Unii ar putea spune, cred, că e subtilă. Eu aș spune că e mai degrabă un pic frustrant: „Svetlana a spus: Îți amintești când mi-ai spus că trupul tău era prea mic, că aveai nevoie de un teritoriu mult mai mare pe care să-ți plângi durerea.” Motivul durerii, de exemplu, îmi scapă. E interesant ecoul: Athena ne spune ce-și amintește că i-a spus Svetlana, dar Svetlana a spus ce și-a amintit Athena – dar e destul?

Apar și formulări ciudate: „Eu am spus: Svetlana, mica mea lumină. În locul unei vânări de vânt care face din noi niște perdanți, un orizont pe fața căruia apariția ta îmi absoarbe tot câmpul vizual.”

Eu am spus: Până nu uit, Svetlana nu scrie versuri. Ea scrie paragrafe care încep cu „Eu am spus” și „Svetlana a spus”, intercalând ideile între ele două. Iar asta o ajută totuși să facă niște lucruri destul de subtile, cum ar fi să amestece cuvintele ei și ale Svetlanei, până nu mai e clar cine e autoarea. Ceea ce e fix ce voiau să arate prin „Trado”.

Per ansamblu, „Trado” e o carte destul de interesantă din punctul de vedere al conceptului, dar nu neapărat una pe care aș reciti-o. Parcă nu mi s-a părut că s-a legat foarte puternic – cumva parcă s-a lungit prea mult (partea din mijloc e vinovatul principal aici), sau poate versurile n-au fost de neuitat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *