Inițial nu aveam de gând să scriu despre treaba asta, dar văd că se răspândește și pe internetul nostru, din motive pe care din păcate le înțeleg prea bine. Pe scurt: Amanda Gorman e o poetă americană, negresă, 22 de ani, care a fost aleasă National Youth Poet Laureate în 2017, a fost la inaugurarea lui Joe Biden și are 2 volume care au devenit bestselleruri (da, de poezie). Marieke Lucas Rijneveld este o scriitoare olandeză, albă, 29 de ani, care a câștigat International Booker Prize.

Dacă vreți să citiți o carte de poezie românească anul ăsta… Și cu asta am redus cu 99% numărul cititorilor. Cum oricum n-o să am 100 de cititori pe postarea asta, treaba mea aici s-a terminat, pot să l_orem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua până la finalul postării._ Lorem ipsum dolor… Eh. În cazul în care cineva insistă.

Era o dimineață noroasă de ianuarie. Fără niciun motiv, m-am trezit cu o dorință inexplicabilă de a citi poezie. M-am sculat din pat, mi-am făcut o cafea și am așteptat să-mi treacă. Nu mi-a trecut. A doua zi, sumbru, am plecat să lucrez din oraș și _poate _să cumpăr o carte de poezie. În caz că nu-mi trecea. Nu mi-a trecut. M-am întrebat de unde putea veni ciudatul impuls. Sigur nu de pe vremea școlii, când uram poezia – nu neapărat pentru conținutul sau forma ei, cât pentru faptul că trebuia s-o învăț pe de rost, iar memoria mea nu e dintre cele mai bune.

Trișez din nou: „Hymn to Proserpine” („Imn Proserpinei”) nu e o carte. E un poem, publicat în 1866 într-un volum numit „Poems and Ballads” („Poezii și balade”). De obicei nu prea citesc versuri decât dacă se întâmplă cumva ca o poveste să fie scrisă în ele (salut, Chaucer!), dar mai fac și excepții. Rar. Uneori. „Imnul” e greu de citit; limbajul e măreț, învechit și nu e mereu clar. Însă reușește să fie cumva grav, tragic, demn și memorabil.

Nu mi se întâmplă prea des să cumpăr poezie – i se întâmplă cuiva, în ziua de azi? – dar „Trado” mi-a fost prezentat ca un volum de poezii despre traduceri, la care au lucrat două poete care s-au descoperit una pe cealaltă traducându-se, Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad. Așa că l-am răsfoit și am dat peste versuri ca: Tatăl meu spune până și tații care nu au nicio revoluție au dreptul

Sunt prinsă cu tot felul de chestii zilele astea, deci am doar jumătăți de articole pentru blog, dar trebuie să vă anunț: există un concurs de poezie, în România, care ar putea interesa pe toată lumea: Acesta. E organizat de Grupul Editorial Litera, cu ocazia a 25 de ani de la înființare, și se caută cel „mai frumos poem dedicat României și limbii române”. Despre: data limită: 15 aprilie. tema: limba română lungimea: minim 12 strofe cine poate participa: oricine din România sau Republica Moldova cu ce: poeme care n-au mai fost publicate alte detalii: poemele trebuie scrise în Word, cu diacritice, cu fontul Arial, dimensiunea 12 și spațiul dintre rânduri 1,5.

Aflată acum: pe 21 martie (adică vineri), tot felul de cafenele din țară te lasă să-ți plătești cafeaua cu o poezie. Evenimentul e organizat de Julius Meinl. În Sf. Gheorghe sunt două cafenele care fac chestia asta, Coffee No1 (de care n-am auzit până acum, dar cred că știu unde e) și cealaltă e Agumbe (în incinta teatrului, unde nu știam că există ceva). În Brașov nu e nicio cafenea care face promoția asta, pentru că așa e Brașovul, dezamăgitor uneori.

Am văzut acum câteva minute un R.I.P. scurt pe timeline-ul unei prietene. Am dat pe Google, să văd dacă la noi s-a scris ceva despre el de către cineva mai avizat ca mine. Doar agenții de presă care repetă aceleași știri despre premiul Nobel din 1995, că și-a donat operele Bibliotecii Naționale a Irlandei. Și, inevitabil, că e „unul dintre cei mai cunoscuți poeți din lume”. Cu toate astea, nu văd pe cineva care să fi scris vreun articol de parcă ar fi auzit de Seamus Heaney înainte de ziua de azi.

You take a piece of stone, chip it with a chisel of blood, polish it with Homer’s eye, scrape it with rays until it becomes a perfect cube. After that you kiss the cube endlessly with your mouth, with other mouths and especially with the infant’s mouth. And then you pick up a hammer and sharply smash off a corner. All, but all, men will say: „What a perfect cube it would’ve been