Un picior, două picioare

Am văzut zilele astea o poveste interesantă pe Facebook despre o profesoară de engleză din Cluj care are o confruntare absurdă cu mama unui elev. Mai exact, profesoara le-a predat elevilor o lecție despre corpul uman din care face parte și cuvântul „foot” (picior, labă a piciorului). Însă pentru că „foot” în engleză se citește aproximativ ca „fut” în română, iar copiii repetă acasă ce au învățat la școală, profesoara s-a trezit cu o reclamație cum că predă porcoșenii la oră.

Povestea dă din absurd în absurd: mama nu s-a mulțumit cu explicații despre cum un cuvânt inocent dintr-o limbă poate suna ca unul vulgar din alta (data viitoare când vă spune cineva să faceți un lucru care nu vă convine, ziceți tare și răspicat „FAC EU” și vedeți cu ce scandal se lasă), ci s-a dus la Inspectoratul Școlar Județean ca să mai facă o plângere, scoțându-i peri albi profesoarei și mâncându-i zilele de stres.

E o situație incredibilă la modul cel mai propriu. Tocmai dezbăteam cu cineva dacă e chiar o poveste reală sau e o invenție. Părerea mea e că ar putea foarte bine să fie adevărată, pentru că nebunia umană nu cunoaște limite. Părerea adversă e că totuși e greu să fii atât de imbecil ca mama din poveste, deci probabil e o invenție. Ca argument care să-mi susțină partea am acest articol, în care cei de la ISJ Cluj confirmă faptul că au primit o reclamație, dar nu pot da detalii.

Cred că un semn al maturizării e, într-adevăr, să nu mai crezi tot ce auzi, pentru că alții pot minți. Iar un semn al îmbătrânirii e să începi să-ți pui problema să crezi din nou, pentru că te-ai convins că lumea e chiar atât de tembelă.

Profesoara respectivă are parte de toată simpatia mea și îi transmit un sincer, „Cum Doamne iartă-mă?” în timp ce mă crucesc. Îi doresc să se rezolve repede și fără stres.

Însă nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre asta:

Sunt profesoara de limba engleza. Am avut lectia “Human body” la clasa a III a. Cuvantul “foot” (care se regaseste in carte) in limba engleza inseamna “picior, laba piciorului”. Acest cuvant se pronunta “fut”, doi de “o” in limba engleza se citesc “u”.

Mi-a sărit în ochi pasajul ăsta pentru că fix așa am învățat și eu engleză – doi de „o” se citesc „u” („room”, „broom”), cu excepția cazurilor în care se citesc „o” („door”). De fapt, cred că așa se și predă de obicei.

Chestia e că „foot” nu se pronunță „fut” ca verbul la persoana întâi singular din română – decât dacă ai accent rusesc. Verbul românesc se pronunță „fu:t”, cu „u”-ul din „you”, iar substantivul englezesc este „fʊt”, cu o vocală pe care noi n-o avem și care e undeva între un „u” și un „ă” (dați clic pe link, apoi pe stegulețul american sau cel britanic de lângă cuvântul scris mare și-l puteți auzi).

Cu alte cuvinte, în școală înveți ceva engleză, dar ai nevoie de ajutor din afară ca să poți să înveți pronunția curată.

Pe undeva, înțeleg de ce. E mai ușor să faci o legătură cu ceea ce elevii știu deja să pronunțe, să le spui lucruri clare ca să poată reține cuvinte cât mai ușor și fără să se streseze mult. Dumnezeu știe că diferența între „o”-ul, „a”-ul și „á”-ul maghiare mi-au făcut zile negre de câte ori am încercat să învăț limba și m-am întrebat dacă ar fi o problemă chiar așa de mare să pronunț ca o cizmă cuvintele, atât timp cât pot să pronunț ceva. (Faza amuzantă e că tot nu pot să le disting în maghiară, dar în engleză simt diferența instantaneu între fix aceleași sunete.)

Pe de altă parte, ceva parcă tot nu se leagă. La facultate se predă fonetică – înveți exact cum să formezi sunetele ca să iasă cum trebuie. Teoretic, chestia asta te ajută să-i înveți și pe alții să pronunțe curat o limbă străină. Practic, am întâlnit doar o mică mână de oameni care fac lucrurile astea, câte un profesor care s-a oprit lângă banca unul elev – „Cum pronunți ‘thing’? Sing? Ok, uite ce să faci – zi „s” lung. Ok, acum deschide un pic mai mult gura și pune limba mai jos, în dreptul dinților, dar lasă aerul să treacă pe deasupra ei. „Th”. Bun. Fă așa un minut, să te obișnuiești.”

Nu mai e vorba de vina profesorilor aici, ci de sistem, de ce e scris în programă, de modul în care se pune problema în modulele psiho-pedagogice, de lucruri de-astea de finețe. Poate că pronunția curată e absolut ultima noastră problemă, dar mi se pare că merită și ea luată în considerare într-un context mai larg. În fond, în ziua de azi, majoritatea fac engleză din clasa a doua până într-a doișpea, e o perioadă suficient de lungă încât să ne putem întreba cum abordăm finețurile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.