Cele mai iubite cărți de non-ficțiune

Vorbeam de curând cu Dorin care zicea că nu i-a plăcut deloc, dar delocSapiens” de Harari. Pentru cine nu știe, asta e o carte care descrie istoria omenirii de la origini și până în prezent, scrisă de un tip care are doctoratul în istorie. E foarte la modă, o am și eu pe lista de chestii de citit la un moment dat ca să văd care-i faza, e recomandată de Bill Gates și Obama.

A scris Dorin o recenzie a cărții ăsteia în care explică mult mai pe scurt de ce nu i-a plăcut cartea decât mi-a explicat în privat, după care a văzut cum vin oamenii supărați. Recunosc fenomenul, pentru că și eu am avut oameni care au venit să-mi spună foarte vehement că Jordan Peterson are dreptate în „12 reguli pentru viață”, iar eu nu.

O să vă povestesc și vouă teoria pe care o am în privința asta. Dar întâi, o poveste din facultate!

Eram la cursul de literatură engleză, perioada clasică-romantică, pe acolo. Profesoara, Sorana Corneanu, era pasionată de istoria ideilor, așa că în general discutam despre abordările și ideile autorilor, eseurile pe care le publicau despre ce e arta, lucruri de genul ăsta. Și fiind ea foarte deschisă la dialog și orientată spre comunicare, ne încuraja să punem întrebări dacă nu înțelegeam, fără jenă.

Ei, și printre textele pe care le aveam în bibliografie se numărau „The Defence of Poesy” de Sir Philip Sidney (1595) și „A Defence of Poetry” de Percy Bysshey Shelley (1840), amândoi autorii apărând meritele poeziei împotriva detractorilor care spun că poezia te face mai moale și/sau e o minciună – acuzații aduse prima oară de Platon în „Republica”, care au cauzat multe controverse de-a lungul timpului.

Nu prea sunt eu genul care să se bage în discuție, dar n-am putut să nu observ că toată lumea apăra poezia. Așa că mi-am făcut curaj și am întrebat de ce poezia? De ce nu literatura în general? De ce nu poveștile?

Atunci am aflat pentru prima oară că poezia a fost multă vreme sinonimă cu ficțiunea cultă, pentru că majoritatea poveștilor culte erau scrise în versuri, iar romanele așa cum le știm noi sunt o chestie relativ recentă – „Robinson Crusoe”, publicat în 1719, e printre primele, și e creat ca să semene cu poveștile de călătorie spuse de cei care plecau în explorarea lumii.

Desigur, motivul pentru care nu ne spusese asta de la bun început e că asta e o informație de bază – de bază dacă ești doctor în domeniu, vreau să spun, iar ea era.

Dacă eu aș citi acum o carte de istoria literaturii din care aș afla că ideea de originalitate nu prea exista, că teatrul european a fost reinventat în perioada medievală și a pornit la drum cu teme religioase, că nu se scriau romane pe vremea lui Shakespeare și că ficțiunea era într-o vreme sinonimă cu poezia în cercurile mai înalte, n-aș fi dată pe spate, pentru că știu deja toate lucrurile astea. Ar fi drăguț, poate aș afla câteva detalii noi, dar ideile mele despre lume nu s-ar modifica în mod radical.

Dar să zicem că cineva ar scrie o versiune furios ateistă a istoriei literaturii. Să spunem că ar zice că teatrul și ficțiunea în general au decăzut odată cu ascensiunea creștinismului, deoarece creștinii nu credeau în ficțiune, ci doar în mântuirea sufletului și voiau să distrugă orice activitate culturală care n-avea de face cu Dumnezeu. Să zicem că ar cita decrete papale prin care se suprima teatrul și că ar povesti despre cum au fost distruse multe opere pentru că „promovau diavolul”. Să spunem că ar povesti apoi cum teatrul s-a ridicat din nou cu greu, chinuit de povara creștinismului, și a putut s-o facă doar pentru că temele erau atât de didactice și de puternic bazate pe dogma, morala și poveștile creștine încât erau complet rupte de teatrul antic și de-abia acceptabile. Apoi, ar putea spune cum morala creștină îi făcea de fapt pe apărătorii „poeziei” să spună că ficțiunea are valoare, chiar dacă nu e explicit didactică și plină de virtuți – și că adevărata eliberare de sub lanțurile religiei a venit odată cu romanele, care chiar și-așa s-au zbătut în zona de moralitate și milă creștinească încă și pe vremea lui Dickens.

O astfel de istorie a literaturii ar putea fi scrisă și ar putea strânge dovezi în favoarea ei, dar ar avea și o doză mare de fals și de interpretări greșite. Ar fi o istorie politică a literaturii, a cărei miză ar fi una anti-religioasă. Și-ar fi ales dovezile și perspectivele în așa fel încât să clădească un tot foarte greșit, chiar dacă informațiile nu ar fi în sine rele.

În momentul acela, eu aș considera că e o carte proastă, poate chiar răuvoitoare – și aș începe să-i critic abordarea, faptul că are mult venin care o strică.

Însă cineva care știe despre istoria literaturii doar ce se spune în școală ar putea fi fascinat și ar putea considera că e o carte bună – conține atâtea informații interesante și explică perfect cum se integrează literatura în istoria Europei; și chiar dacă nu ești anti-creștin, de că să fii supărat pe cartea asta, când ea descrie atât de frumos și de plăcut istoria literaturii, așa cum nu ai auzit-o de la școală?

În timp ce eu mă dau cu capul de pereți pentru că este o supra-simplificare a evoluției unui întreg domeniu și pot să explic o grămadă de probleme cu perspectiva și concluziile, orice zic eu pare să fie despre chestii mărunte și nesemnificative în raport cu măreția cărții. 

Problema fiind că eu am cunoscut domeniul nu prin intermediul acestei ipotetice cărți, ci din alte surse, mai puțin supărate, mai detaliate, mai largi. Cartea nu e sinonimă cu descoperirea istoriei literaturii pentru mine, dar e pentru mulți dintre ipoteticii ei cititori, care acum află lucrurile astea și sunt dați pe spate.

Dorin e pasionat de istorie și citește o grămadă în domeniul ăsta, așa că Harari nu are cum să-l șocheze. Revoluția agriculturală? Da, știe ce-i cu ea și că n-a fost doar lapte și miere. Lucrurile astea le-a găsit în alte părți, expuse în detaliu, le-a văzut printr-un număr de perspective și și-a format propria opinie. Ce are Harari de adăugat? Care sunt contribuțiile lui, pentru cineva care știe ceva istorie? În principiu, perspectiva, opiniile și stilul (când zic „stil”, mă refer la claritate, la cât de ușor/greu e de citit, dacă are umor sau nu, de-astea). Altfel, nimic de acolo nu e al lui Harari.

În cazul meu cu cartea lui Peterson, în gimnaziu și liceu citeam dezvoltare personală și spiritualitate pe pâine – astfel încât baza cărții „12 reguli”, cea de sfaturi de viață, mi-e familiară ca propriul buzunar. „Fă-ți curat în cameră” e „Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume” a lui Gandhi, „Mângâie pisicile de pe stradă” e chestia aia cu trăitul clipei de la budiști, „Spune adevărul, sau măcar nu minți” e în atât de multe locuri încât pot să încep să vă povestesc zece pagini de interpretări. Am auzit lucrurile astea. Pot să vă dau o bibliografie de cărți care spun chestii similare.

Ce rămâne din el? Critică literară pe baza Bibliei și critică pe baza filmelor Disney – și știu suficientă critică încât să nu fiu foarte impresionată nici de faptul că face așa ceva, nici de cum o face. Mai rămân niște idei despre filozofie care au tangență nu atât cu filozofia, ci cu perspectiva populară asupra a ce-și imaginează lumea că fac filozofii. Niște povești de viață care sunt o caracteristică destul de tipică a genului self-help. Niște referințe la articole științifice care au fost demontate Niște idei despre Dumnezeu, suflet, ordine și haos care nu sunt foarte minuțios puse la punct.

Ne uităm la aceleași lucruri, dar le vedem din alte perspective, iar cei care fac rezumatele astea sau împachetează totul laolaltă le fac să sune cumva fluent și atrăgător. Apoi, cei cu experiență văd un fel de brânză bună în burduf de rahat (nu de-ăla turcesc), iar ceilalți văd brânza, pe care o văd doar acolo, nu și pe cele zece tarabe de la două străzi distanță. De unde vine și conflictul interminabil între cele două tabere.

Bine, mai există și impostori care spun că le place ceva pentru că e la modă și dă bine să-ți placă, dar ăia sunt falșii fani ai lui Cărtărescu altă poveste.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.