Roxana-Mălina Chirilă

Restaurantul Szikra din Sfântu Gheorghe e o surpriză foarte plăcută

Încă de prin iarnă, când încă ne deplasam fără griji pe unde voiam, maică-mea m-a anunțat că s-a deschis un restaurant nou în Sfântu Gheorghe, care pare interesant și unde „trebuie neapărat să mergem când vii pe aici”.

Avem amândouă o pasiune pentru mâncare și încercat chestii noi – așa că, deseori, nu ne gătim una alteia decât demonstrativ (de exemplu, eu am demonstrat că da, supa aia cu fructe de mare și lapte e chiar bună).

A trebuit să vină luna august ca să ne sincronizăm, dar până la urmă am ajuns și la Szikra. Pe o stradă oarecum mai lăturalnică, cu o terasă mare și plină de plante, printre care și niște floarea-soarelui care crește voinicește, ne-am așezat să vedem ce au în meniu.

Mâncărurile sunt mai neobișnuite – de obicei am o oarecare reținere în a comanda feluri cu căpșuni afumate sau alte nebunii, dar dacă tot voiam cu tot dinadinul să încercăm restaurantul, ne-am aventurat.

Meniul e bazat pe produse locale (dacă nu mă înșel) și se schimbă în funcție de sezon și de ce e disponibil – așa că, dacă aveți probleme cu un aliment, probabil e bine să întrebați ce conține efectiv felul comandat. Dacă aveți doar rețineri, am descoperit că nu e cazul să-mi fac griji.

Ea a luat o porție de sarmale de vânat în foi de viță, cu carne de cerb, sos de borș cu leuștean și mămăligă cu porumb fermentat. Eu am luat piept de rață cu risotto de arpacaș. Teoretic vorbind, în meniu pieptul de rață era cu căpșuni afumate, dar în practică a venit cu prune.

[][4]
Sarmale de cerb în foi de viță
[][5]
Piept de rață cu risotto de arpacaș

Bine, zic „eu am luat” și „ea a luat”, dar am făcut jumi-juma porțiile, ca să vedem cum sunt amândouă felurile. De obicei nu mă omor după sarmale, dar cele în foi de viță mi se par mai acceptabile. Cele de acum au fost excelente – un pic acrișoare, carnea foarte bună (e prima oară când mănânc cerb) și se combina foarte bine inclusiv cu porumbul. Am mâncat și floarea de decor, până și aia a fost bună.

Dar acrul e mai degrabă pe gustul maică-mii decât pe al meu, așa că eu am fost și mai încântată de pieptul de rață cu arpacaș, care se combina perfect cu prunele ușor dulci. Am mai încercat rața până acum, dar e prima oară când i-am înțeles farmecul. Moale, gustoasă și sățioasă.

Atât de încântate am fost încât am zis că data viitoare nu-mi fac griji, indiferent ce ingrediente văd în meniu.

Iar data viitoare a venit a doua zis, pentru că ne-am întors să vedem ce altceva mai fac înainte să plec eu din oraș. Am luat două antreuri și două supe. Din păcate, supelor nu le-am făcut poze, dar iată antreurile:

[][6]
Pate din creier de porc
[][7]
Pachețele vegane

Pateul din creier de porc a venit cu un chutney de prune și cu două felii de pâne puțin prăjită (pâine ardelenească de la noi, nu de toast). E foarte cremos – maică-mea a fost atât de încântată încât spunea că ar vrea să afle și ea cum se face, pentru că majoritatea modurilor de a găti creier n-o inspiră. Eu nu cred că m-aș încumeta la gătit, dar la mâncat, oricând.

Pachețelele vegane sunt umplute cu legume și seamănă puțin cu ce ai găsi într-un restaurant chinezesc, dar sosul e diferit. Doar vag picant, cu un pic de piper (cred?), e numai bun de întins pe pachețel. Sau de băgat pachețelul prin sos. În funcție de preferințe și dexteritate, cred.

Am luat și două supe – a ei a fost un gulaș care se pare că a fost un gulaș obișnuit, dar chiar bun, dar iute (eu nu l-am încercat, pentru că părea prea iute pentru mine). A mea a fost o supă de pește cu leuștean și păstrăv afumat. Zeama din supă a venit separat și a fost turnată peste fășiile de pește, pe care apoi le-am amestecat. În afară de vreo două oscioare mici și inevitabile, n-am avut absolut nicio plângere, dimpotrivă. Peștele sărat făcea un contrast foarte bun cu leușteanul, iar zeama cremoasă era o plăcere de mânct.

După antreu, a fost greu să le dăm de capăt supelor, pentru că niciuna dintre noi nu e chiar sac fără fund. Îmi pare rău că n-am apucat să încercăm deserturile, nici distractiv-numitul „cuib de cuci”, nici mousse-ul din muguri de brad cu sirop de lobodă, o combinație care mi-ar suna foarte ciudat în mod normal, dar care aici probabil că ar fi excelent.

Szikra e cu două clase peste ce m-aș aștepta să găsesc în mod normal în Sfântu Gheorghe. Să ne înțelegem, îmi place foarte mult orășelul meu natal și există câteva localuri bune, dar sunt bune în context. Szikra, în schimb, e genul de restaurant fine dining pe care te-ai aștepta să-l găsești în Cluj sau București și care cred că ar fi un punct de atracție și acolo.

Ca prețuri, e scump pentru Sfântu Gheorghe, dar pentru alte orașe nu mi se pare deloc ieșit din comun. Gustările și supele se învârt pe la 20 de lei, iar felurile principale variază puternic (ceea ce e de așteptat). Pentru ingrediente mai comune, cum ar fi puiul, prețurile sunt sub 40 de lei, dar pentru un antricot de cerb, sar și de 130 de lei. Noi ne-am încadrat în prima zi sub 150 de lei, în a doua sub 100, ceea ce nu mi se pare exagerat pentru o plăcere deosebită.

Acum trebuie doar să văd când mai ajung pe-acolo. Și, data viitoare, vedem ce au la deserturi.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |