Naomi Novik a scris recent o nouă carte, „A Deadly Education” („O educație letală”). E un roman Young Adult despre o școală de magie, mult mai întunecat și horror decât ar fi de așteptat de la literatura pentru adolescenți și tineri.

Dacă nu știți cine e Naomi Novik, la noi a fost publicată cu mult avânt la cei de la editura Nemira. Găsiți aici un interviu cu ea (în engleză, evident; Novik nu știe română). A scris și cărți fantasy excelente, bazate pe basme slave, care au fost traduse în română: „Argintul preschimbat” și „Aleasa dragonului” (pentru cea din urmă s-au epuizat stocurile). Mai are și o serie de fantasy istoric cu dragoni, „Temeraire”.

Dar hai să ne întoarcem la oile noastre adolescentine.

În forma pe care o are acum, Young Adult e o categorie literară destul de nouă. Adică, sigur, au existat mereu cărți citite cu precădere de adolescenți, dar în ultimele două decenii mi se pare că s-a creat un vad mult mai clar pentru ele – probabil datorită exploziei de popularitate a seriei „Harry Potter”.

Nu știu sigur dacă amintirile mele sunt corecte, dar țin minte că la începutul anilor 2000 cărțile erau împărțite mai degrabă între „pentru copii” și „pentru adulți”. Cărți precum „Eragon” de Christopher Paolini erau încadrate la cărți pentru copii, deși probabil că azi ar fi YA. Apoi, am început să văd eticheta YA și să aud din ce în ce mai des de cărțile astea, iar acum par să fie peste tot.

De-a lungul timpului, am văzut o schimbare de atmosferă, de la optimism la pesimism. „Harry Potter” de JK Rowling, „Twilight” de Stephenie Meyer, cărțile Cassandrei Clare din seria „Instrumentele mortale” erau toate despre adolescenți care descoperă o lume magică dincolo de a noastră și luptă contra unor persoane și grupări malefice – fie că e vorba de Voldemort, de vreun antagonist dubios din „Twilight” sau de un conducător malefic al unei cete de rebeli în cărțile Cassandrei Clare. Răul era acolo pentru a fi învins și, chiar dacă o parte din sistemul celor „buni” era șubredă, asta-i viața, nu totul e perfect. Dar dacă învingi eroic răul, totul e bine și ai parte de o viață normală.

La finalul anilor 2000, însă, a apărut următorul mare fenomen: „The Hunger Games” („Jocurile foamei”) de Suzanne Collins. E o serie distopică, în care câte 2 copii din 12 districte supuse capitalei autoritare sunt trimiși să lupte până la moarte într-un eveniment-concurs anual din care doar unul scapă cu viață. În seria lui Suzanne Collins, inamicul este sistemul. Chiar dacă există un vinovat principal care trebuie înfrânt pentru ca totul să revină la normal, sistemul în sine trebuie distrus, iar lumea trebuie reînnoită. Învingi președintele, dar nu e suficient să pui pe altcineva în locul lui.

Apoi, distopiile YA au început să apară ca ciupercile după ploaie – fie că e vorba de cărți precum seria „Divergent”, care a fost și ecranizată (SF distopic, societate împărțită pe clase cu roluri și trăsături de personalitate clare), sau de cărți precum „Everless” (fantasy, îți vinzi timpul pe care-l mai ai de trăit). De unde era greu să găsești o carte cu adolescenți care dărâmă sisteme corupte, acum ai un întreg subgen în care sistemele opresive rezistă de generații și trebuie distruse pentru ca lumea să trăiască mai liber.

Mi se pare că schimbările și preferințele țin foarte mult de viziunea pe care o are societatea asupra lumii – cu precădere cea americană, pentru că ei dau tonul aici. Dacă începutul anilor 2000 era oarecum optimist, criza financiară din 2007-2008 a scos la iveală o grămadă de probleme sistemice. Ideea că ajungi la datorii enorme ca să faci facultatea și că salariile nu acoperă necesarul pentru a trăi s-a răspândit rapid – atât de rapid încât am auzit de ea chiar și nefiind în US. Brusc, a devenit clar că sistemul în sine e defect. Și asta s-a reflectat rapid și în preferințele cititorilor de YA, aflați la vârsta la care defecțiunea asta anunță probleme majore pentru viitorul lor. Visul american s-a dus naibii: unii vor trăi în lux, alții de pe azi pe mâine.

Iar în ultima vreme, suntem conștienți de un număr din ce în ce mai mare de probleme – nu doar de cele economice ale americanilor, ci și climaterice și sociale. Urșii polari mor, speciile de animale dispar, inundații, uragane – iar pe net, senzația că orice pas greșit de poate distruge. Pericolul e pretutindeni, iar dacă nu e una, e alta.

„A Deadly Education” vine fix la țanc aici. Acțiunea se petrece într-o școală de magie fără profesori și fără vacanțe, în care elevii sunt aduși automat când împlinesc o anumită vârstă și învață rapid tot ce pot pentru a supraviețui.

Pericolele sunt la fiecare pas: monștri care pândesc sub pat, pe coridoare, în clase, în sala de mese. Monștri care așteaptă ceremonia de absolvire, în care elevii vor trebui să-și croiască drum de la ieșirea din școală până la porțile exterioare, trecând printr-o curte infestată cu toate nebuniile. Motivul pentru care copiii sunt trimiși la școala asta e că viața în exterior e și mai rea pentru ei – monștrii sunt mai numeroși și apar pe neașteptate, necruțători.

Cu minimumul de siguranță oferit de școală, trebuie să fii atent la fiecare pas ca să nu mori, dar ai șansa să înveți și să scapi.

Galadriel („El”) e genul de persoană pe care nimeni n-o are la suflet. Încă de mică, a văzut că cei din jur o displac fără motiv, iar mama ei e singura persoană care o iubește. Mai mult decât atât, El are o înclinație naturală spre magie foarte distructivă, iar școala încearcă să o învețe cât mai multe vrăji prin care poate omorî mulți oameni deodată, chiar dacă El vrea doar să supraviețuiască și să nu le facă rău celor din jur, pe cât posibil.

Cu alte cuvinte, lumea e foarte neplăcută pentru toți cei care trăiesc în ea, dar mai ales pentru El. Tocmai de aceea, e paranoică și în general în privește pe cei din jur mai degrabă ca pe unelte decât ca pe persoane.

De la un punct încolo, povestea nu e prea surprinzătoare – știm deja că adolescenții se vor alia și vor face fapte salvatoare de vitejie (nu asta se întâmplă mereu?), dar atmosfera, ideile și personajele sunt cele care dau forță cărții.

E una dintre rarele povești în care cunoașterea chiar înseamnă putere. Sistemul de învățare poate fi foarte aleatoriu uneori în ce-i pune pe elevi să învețe, dar este și personalizat, fiecare primind altceva. Pentru că orice te poate ajuta să supraviețuiești, toată lumea e în mare cu burta pe carte, iar vrăjile sunt și o monedă de schimb, mai ales între grupurile care au în comun o limbă, pentru că trebuie să știi limba ca să poți folosi vraja.

Dinamica socială e și ea excelentă. Pentru că El e eterna străină, poate să observe foarte cinic ce se întâmplă în jur. Remarcă, de exemplu, că elevii veniți din enclavele de vrăjitori, care sunt mereu împreună și au parte de ajutorul generațiilor de dinaintea lor, au șanse mult mai mari de supraviețuire. Observă felul în care enclavele își aleg în fiecare an un număr limitat de membri noi – șeful de promoție, o mână de oameni foarte talentați (poate) și câțiva indivizi dispuși să facă muncile de întreținere, care sunt dificile, periculoase și nedorite de nimeni.

Elevii din afara enclavelor, în schimb, sunt pe o poziție veșnic dezavantajată. Trebuie ori să se alieze între ei, ori să curteze enclavele. Dacă nu sunt suficient de puternici, ajung deseori să facă munci de întreținere, rămânând în urmă cu învățătura, dar (poate) asigurându-și un loc călduț după ce termină școala, cu promisiunea că copiii lor vor fi membri ai enclavelor.

E o dinamică socială nedreaptă, care îi dezavantajează puternic pe cei veniți din afară, dar nu la fel de mult pe cât i-ar dezavantaja să rămână neprotejați nici măcar de școală în perioada adolescenței. Iar din cauza asta, sistemul merge înainte.

Talentul lui Novik se simte în modul în care reușește să insufle viață și credibilitate într-o lume horror. Are multă subtilitate, chiar și când scrie o carte ușoară pentru adolescenți. Sunt curioasă cum va fi continuarea și dacă se va ridica la nivelul așteptărilor – dar mai am de așteptat până în iulie 2021 după ea.