Roxana-Mălina Chirilă

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile de vară (2)

Continui să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

  1. O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
  2. O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
  3. O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
  4. O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
  5. O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
  6. O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
  7. O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
  8. O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu: „Invitația la vals” de Mihail Drumeș
  9. O carte cu multe poze (sau ilustrații).
  10. O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea: Cărțile cu Apolodor de Gellu Naum.

Despre primele două cărți citite am vorbit aici, azi continui cu încă două.

„Invitația la vals” de Mihail Drumeș

Într-o țară în care plouă cu premii, e destul de greu să găsești ceva care n-a câștigat nimic și nici n-a ajuns în programă, dar hai că se poate, totuși. Chiar și dintre cărțile mai vechi.

Invitația la vals a fost o surpriză plăcută, poate și pentru că protagonistul ne spune din primele pagini că urmează să se sinucidă, iar eu nu am putut decât să fiu de acord cu decizia lui. Uneori ai nevoie de un spoiler ca să te bucuri de evenimentele poveștii, trebuie să știi că totul se termină cu bine ca să poți să scapi de suspans, să te relaxezi și să te simți bine. Tudor se sinucide la final! Excelent. Avem parte, deci, de un happy end.

Poate din cauza copertei, poate din cauza titlului, am avut impresia că o să citesc un roman de dragoste – dar nu. E un roman despre o poveste de dragoste, spus din perspectiva protagonistului, Tudor Petrican. Poate păcăli la prima vedere, poate părea un sirop, dar îi lipsesc câteva ingrediente esențiale, cum ar fi finalul fericit sau înțelegerea dintre cei doi.

Nu, ce avem aici e un roman despre obsesie și egocentrism. Tudor se prezintă de la început ca fiind un individ fără scrupule, pus pe cuceriri și pe profitat de femei. În liceu, are o aventură cu o văduvă proprietară de restaurant, pe care o aduce la sapă de lemn și o părăsește după multe petreceri date pe banii ei. Apoi, femeile sunt interschimbabile: le cucerește, le părăsește. Îi place să le vadă distruse după el.

Pe Micaela (da, nu Mihaela, Micaela) o întâlnește pentru prima oară accidental, când o prietenă comună încearcă să-l convingă pe Tudor să danseze cu ea într-o seară. El în schimb umblă după o poloneză. O revede însă după o vreme, când Micaela se mută într-un apartament de la aceeași mansardă ca Tudor, împreună cu sora ei, Alexa.

Lui Tudor i se pune pata pe ea și decide s-o cucerească. Îi scrie zeci de scrisori de dragoste înfierbântate, pe care nici el nu știe dacă le crede, și până la urmă se bagă în viața Micaelei mai mult cu forța, sărutând-o forțat de două ori, intrând în camera ei neinvitat și plângând până-i înmoaie inima, în fine, tertipuri de manipulator.

Urmează o romanță fulgerătoare, plină de gesturi mari și trăiri incredibile. Merg la mare spontan, Tudor câștigă o grămadă de bani din nimic și merg și la Istanbul, declarații de iubire eternă, blabla. Când se întorc din vacanță, Tudor îi dă papucii pentru că a cucerit-o, deci nu mai e interesantă.

Dar surpriză! Micaela nu vine să-l implore, ci tace. Și după ce tace suficient, Tudor își dă seama că o iubește și că ar face orice ca să se însoare cu ea. Așa că o recucerește, se căsătoresc, se mută împreună, au o viață ok… dar e ok. Totul e ok. Așa că lui Tudor i se pare că Micaela nu e suficient de fericită și începe să își imagineze diverse scenarii.

Până la urmă, lucrurile se așază de așa natură încât Micaela pare să-l înșele cu un gagiu. Tudor divorțează de ea, dar manipulează situația în așa fel încât s-o forțeze să se mărite cu „amantul”, după care se asigură că e mereu prin preajma ei, că îi controlează viața din umbră și ea știe, că devine șeful noului ei soț, că e mereu foarte generos cu amândoi. O spionează și manipulează circumstanțele până când Micaela se sinucide, dar nu înainte de a-i lăsa o scrisoare lungă în care-i spune lui Tudor că nu l-a înșelat, că nu și-a iubit niciodată soțul, că n-a reușit să-l uite – în fine, totul a ajuns să fie prea mult și va muri din dragoste, sinucigându-se, așa cum voia să facă _după ce el a părăsit-o prima oară. _

Tudor termină romanul explicând cât de tare a greșit nedându-și seama la timp că o iubește, că a părăsit-o prima oară prea târziu, când era deja îndrăgostit, și că acum nu-i rămâne decât să moară și el. Perfect, ducă-se, deja aplaudam. Superb final! Maiestuos!

Spun că e superb pentru că Tudor a scris tot romanul nu doar din perspectiva proprie, ci și axându-se doar pe sine, pe trăirile sale, pe el însuși. Micaela e mereu un pretext: e o siluetă feminină, al cărei rol e mai mult tăcut și necunoscut. Cu excepția câtorva scene în care vedem o urmă de personalitate, nu știm prea multe despre cine e ea: nu-i știm prea bine prietenii, speranțele, gândurile, pasiunile. Știm de la Tudor că e inteligentă și cultă, dar nu ostentativ. Știm că eliberează niște păsări cumpărate dintr-un bazar. Știm că e considerată specială și că vrea să fie profesoară. În rest… prea puțin.

Tudor nu e pasionat atât de ea, cât de sine. E pasionat de gesturile spontane pe care le face, de munca de cucerire, de obstacolele pe care ea i le pune. În momentul în care viața o ia pe un făgaș normal, nu se mai simte bine. Are nevoie de adrenalină, trebuie să se zbată pentru ceva, să trăiască susuri incredibile și abisuri sfâșietoare, altfel nu se simte bine. Tot ce face, face pentru sine. Chiar și revelația lui de la final, despre faptul că o iubea pe Micaela și că e prost că nu a înțeles că ea nu l-a înșelat e tot problema lui proprie: concluzia pe care o trage e că i-a dat papucii Micaelei prea târziu pentru că el era deja îndrăgostit, nici măcar nu remarcă faptul că ea avea gânduri de sinucidere atunci, nici nu are prea multe remușcări pentru faptul că a chinuit-o. El rămâne miezul.

Superb! Un personaj malefic, manipulator, oribil, obsesiv. Genul de om despre care e distractiv să citești, dar e o absolută neplăcere să îl cunoști, darămite să fii și ținta obsesiei lui.

Cărțile cu Apolodor, de Gellu Naum

Despre Apolodor, pinguinul tenor plecat să-și caute familia în Labrador, am auzit prima oară datorită Adei Milea, dar de-abia acum am văzut cărțile ei și fizic.

Cartea cu Apolodor” e foarte simpatică, exact cum părea și din cântec, iar desenele lui Dan Ungureanu sunt și frumoase și au și personalitate. Apolodor e tare pufos și pare mic, un pic naiv, dar și un pic curajos și aventurier, adică exact cum îi cere povestea.

Din accident în accident, străbate lumea, purtat de vârtejuri, înfruntând bandiți, găsind prieteni, împotmolindu-se pe alocuri și fiind zburătăcit de colo-colo. Are momente de curaj și o grămadă de peripeții cu haz, dar până la urmă găsește ce a căutat (cum era de așteptat), doar ca să-și dea seama că-i e dor și de casă.

Nu e o carte în care să găsești valențe ascunse când ești adult (deși am avut o scurtă discuție despre posibilitatea ca un anumit episod să fi fost băgat pentru a fi o critică a capitalismului – e o carte publicată în comunism, totuși), dar e simpatică foc.

Când am citit „A doua carte cu Apolodor”, însă, a trebuit să verific de două ori că e scrisă de același autor. În afară de desenele lui Dan Ungureanu, care rămân la fel de plăcute privirii și de expresive, nu mai seamănă deloc cu prima.

După ce s-a întors din călătoria în jurul lumii, Apolodor locuiește cu doi prieteni, un cangur și un leu, iar nivelul lor colectiv de abilități de viață e cam de grădiniță, deși teoretic ar avea toți profesii, deci ar fi adulți. Apolodor nu doar că nu pare capabil să circule în jurul lumii, dar trebuie învățat chiar și să treacă strada.

„A doua carte” nu are un fir narativ, ci e o colecție de mici glumițe și lecții pentru copii, cum ar fi:

Totul e ca într-un joc.
Roșu spune: „Stai pe loc!”
Pata galbenă, rotundă,
Ce poate să spună, deci?
„Mai așteaptă o secundă!”
Dar cea verde? „Poți să treci!”

De la personaje cu personalitate, Naum a trecut la generalități. De la aventuri, la poezioare stupide. Zici că ar fi la Hollywood și ar fi trântit numele de „Apolodor” pe copertă ca să mulgă o franciză profitabilă… doar că a publicat în comunism. Dezamăgitor.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |