Povești din maratonul meu primăvăratic de citit (5)

Mi s-a mai întâmplat și mie să mă supăr pe oameni, dar niciodată nu m-am lamentat neîntrerupt cale de 260 de pagini. Până și când eram proaspăt plecată de la MISA și foarte nervoasă tot mai luam o pauză.

Continui cu „Să nu râzi :((” a Ralucăi Feher (începută aici, continuată aici). Cred că mai citesc încă volumul ăsta pentru că e scris citibil, chiar dacă bate apa în piuă pe aceleași teme enervante. Reușește să-și păstreze un grad suficient de agasanță încât să nu-l abandonez definitiv (lucru pe care nu-l prea fac cu cărțile), ci doar să mă gândesc să-l termin cât mai repede.

Pagina 112. E suficient de simbolic numărul ăsta încât să pun un pic cartea jos. Am citit 100 de pagini în care Diana se lamentează că maică-sa îi face pe toți troacă de porci și ea se dă martiră, făcând mereu scandal și fiind nemulțumită de tot.

Dacă e cineva dintre voi care se identifică cu Diana din cartea asta, dacă vă face cineva constant cu nervii, să știți că aveți tot dreptul să lăsați în urmă relațiile nasoale – inclusiv cele cu părinții. Nu vă aduc nicio bucurie? Vă mănâcă nervii și zilele? Aveți dreptul să faceți niște pași și să luați distanță.

Farmecul de a fi adult e că poți să-ți faci viața după propriile principii. Nu te-oprește decât cel mult lipsa banilor, dar în rest, dacă vrei o canapea roz, îți iei canapea roz. Dacă vrei să locuiești singur, locuiești singur. Dacă vrei să ai trei pisici, ai trei pisici. Dacă cineva îți dă crize de ulcer, îl suni mai rar.

Da, ok, nu scapi de sechele doar pentru că ești adult – și poate că nu vrei să rupi permanent relațiile cu anumiți oameni, așa că mai strângi din dinți – dar poți s-o iei pe calea ta.

Cred că asta urăsc la lamentația asta din „Să nu râzi :((”. Faptul că totul e de un fatalism covârșitor și interminabil. Artă, nene. ARTĂ!

Pagina 128. Am spus că romanul ăsta nu are nimic propriu, doar multe generalități, dar am greșit. Particularitatea lui e o mamă mitomană.

Pagina 137. „Ura este o rotiță pe care oamenii căsătoriți de 40 de ani aleargă ca niște șoricei agitați, e necesară ca să îi țină în formă. Fără ură nu ar avea nimic, ar pluti în liniștea vidă ca un gunoi cosmic, lipsit de gravitația pasională a țelului. Ura este o construcție vitală a relației de cuplu. Scandalurile, înjurăturile, bodogănelile sunt sania făcută vara pentru iarna vieții, când ceva trebuie să ardă în cămin, să nu crăpi de frig.”

Te-nțeleg, babe, dar trebuie să treci naibii peste asta, ai 40 de ani, ce pana mea.

Pagina 170. Hop, avem informație nouă. Tatăl Dianei a înșelat-o pe maică-sa o dată. No, bun. Nu știu ce să fac cu ideea asta. N-o să fac nimic.

Pagina 172. Intermezzo al Ralucăi. Nu mai știu dacă știți (nici măcar nu pare să fie relevant), dar romanul ăsta e de fapt un roman într-un alt roman. Începe cu Raluca primind vestea că s-a sinucis prietena ei, Diana. Iar Diana i-a lăsat Ralucăi sute de pagini de text, cu un post-it pe care scrie „Să nu râzi :((”.

„Și să vă spun ce am înțeles eu din paginile din cutia pe care era lipit post-it-ul cu textul: Să nu râzi :((

Că Diana s-a sinucis pentru că nu a putut să își ierte neputința de a-și apăra tatăl. Și fratele. Și, cel mai important, mama. Că Diana s-a sinucis pentru că nu i-a păsat atunci când trebuia să îi pese, nu i-a păsat atât cât trebuia să îi pese când trebuia să îi pese, i-a păsat prea târziu, când nu mai putea fi salvat nimic. […] Asta ar trebui să scriu cu bold și cu litere mari: MULT PREA TÂRZIU SĂ SALVEZI PE CINEVA, DIANA!!!

Propunere alternativă: Diana a murit pentru că nu și-a dat seama că nu a fost niciodată treaba ei să schimbe ceva.

Sunt cinică? Sunt. Sunt rea? Sunt. Dar ca să ajuți omul, trebuie să vrea să fie ajutat. Altfel, poți să te dai cu capul de pereți până leșini și tot degeaba.

Pagina 177. Din când în când, Diana are povestiri scurte de una-două pagini. Simpluțe, cinice, dar amuzante și la obiect. Sunt puse unde trebuie ca să sublinieze câte o idee, cu ironie, cu amar. Poate că doar am pus mâna pe cartea greșită a Ralucăi Feher și alta mi-ar plăcea mai mult. Poate că are și ceva care să nu fie o dramă mocnită la foc constant în care să fiarbă frustrarea intergenerațională a femeilor românce.

Tema e clar că nu mi se potrivește. Povestea are niște goluri și puncte slabe (deși atemporalitatea de care mă plângeam la începutul cărții încep să cred că e un plus, nu un minus, în context). Dar simt că a pus lucrurile cap la cap… cu cap.

Mi-e greu să zic dacă obiectiv vorbind e o carte slabă. Nu-mi dau seama dacă sunt rea pentru că-mi displace abordarea sau dacă, dimpotrivă, sufăr de un sindrom Stockholm (nu că sindromul respectiv ar fi mai mult decât un mit).

Pagina 203. „Și atunci mi-am dat seama că Diana îl ura pe Dumnezeu așa cum o ura pe maică-sa, creatoarea ei, și am înțeles, cred, că o să facă orice să distrugă creația strâmbă a maică-sii, să-i demonstreze că e un creator prost, la fel de îngust, inept și meschin ca Dumnezeul ălora de i-a lăsat să ocupe o peninsulă în numele lui și să nu le lase pe femei să pună piciorul pe ea. Poate că atunci am înțeles că o să se sinucidă.”

Ce-are una cu alta?…

Final. Am ajuns să stau 2-3 zile pe o carte de 260 de pagini. Poate și pentru că e atât de monotonă în lamentație.

Orice bunăvoință pe care am avut-o față de volum s-a stins. Nu știu de ce s-a sinucis Diana, pentru că ea e aproape absentă. Aflăm doar cât de mult se plânge mama ei - și, implicit, cât de mult se plânge Diana de cât se plânge mama ei.

Finalul e o fantezie de răzbunare. În sfârșit am înțeles rolul Ralucăi (personajul, nu autoarea). Dacă până la final nu mi-era clar de ce memoriile Dianei trebuiau să treacă prin filtrul editorial al Ralucăi în loc să fie o autobiografie, de-abia acum mă lovește fantezia sinucigașă dusă până la capăt.

Știți cum sunt fanteziile sinucigașe cu „o să vă arăt eu”, nu? Sunt relativ comune. Ideea ar fi că persoana se sinucide sau moare tragic, iar asta îi face pe cei din jur să își dea seama cât de mult au subestimat-o, cât de dragă le era, ce om bun era și cât de mult rău i-au făcut.

Ei bine, mama Dianei nu avea cum să realizeze toate astea de una singură, fiind o mitomană preocupată doar de ea însăși. Așa că, evident trebuia să descopere hârtiile cu memoriile fetei. DAR. Dacă le primea direct de la Diana, Diana ar fi fost întinată de răutate. Ar fi fost groaznică - cum să faci mama să se simtă prost pentru că te-ai sinucis? Oribil!

Aici intervine Raluca. Raluca primește memoriile Dianei, le pune cap la cap, le sortează și le publică sub forma unei cărți, un „Să nu râzi” fictiv. Apoi duce volumul la mama Dianei, spunând că Diana a murit pentru a o face pe maică-sa faimoasă, așa cum a vrut mama să fie mereu.

Băi, frate. Deci…

Nu, nu mai comentez. Aleluia și la gară. Go next, cum se zice la noi în League of Legends. Go next, pentru că meciul ăsta e pierdut și e pierdere de vreme.