A trecut mai bine de jumătate din prima lună din 2024, iar eu deja mi-am făcut avânt să-mi îndeplinesc promisiunea de a abandona cel puțin 10 cărți anul ăsta. Trăiască autorii români!

Să vă povestesc, deci.

T. Kingfisher - „Thornhedge”

Voiam să încep anul cu o carte bună, iar în T. Kingfisher am toată încrederea. „Thornhedge” e o nuvelă fantastică bazată pe povestea „Frumoasa din Pădurea Adormită”. E simplă, dar bine scrisă, iar ce-mi place la autoare e că are personaje mărunte, dar competente. Eroii ei sunt oameni obișnuiți, nu întotdeauna talentați, dar buni la suflet și foarte umani. Povestea e bună, dar rămâi în univers pentru că-ți plac oamenii pe care i-ai cunoscut în timpul acțiunii.

„Alexăndria”

Am scris o postare lungă despre cartea asta (sau, mai exact, despre o mini-serie care s-ar putea realiza pe baza ei). Nu e o carte foarte bună, dar e o carte foarte veche despre viața lui Alexandru Macedon, scrisă de antici în cheie fantastică. Nu mai repet ce am zis dincolo, dar, ca de obicei, recomand cu tărie cititul cărților din afara canonului literar vestic și din afara celor mai noi titluri la modă. Uneori ai surprize.

„Povești regale de Crăciun”

Prima carte abandonată din 2024. Cumpărată dintr-o gară în 2023 la prețul de 10 lei, „Povești regale de Crăciun” a demonstrat că poți avea un volum care să valoreze mai puțin decât hârtia pe care a fost tipărit.

E o colecție de povestiri lacrimogeno-credincioso-siropoase de Crăciun, unele fără fir narativ, în care se întâmplă tot felul de miracole deoarece Credința în Dumnezeu face Minuni! Probabil scopul ei ar fi să fie cumpărată de bunici religioși pentru copii care nu au încă discernământ.

Agata Luksza - „Polish Theatre Revisited: Theatre Fans in the Nineteenth Century”

Un volum pe care l-am primit via NetGalley în schimbul unei recenzii cinstite și pe care n-am regretat nicio clipă că l-am cerut de la University of Iowa Press. Cartea face parte dintr-o serie de studii despre fandom, dar e mai atipică în sensul în care e despre „fanii” din secolul 19, dinainte de a se naște fenomenul modern al fandomului pe la jumătatea secolului XX.

Agata Luksza scrie excelent. Chiar și pentru un necunoscător al istoriei Poloniei, volumul e perfect lizibil - ca să mă lămuresc, am căutat doar o hartă a Poloniei și două evenimente majore din istoria țării, dar mai mult pentru edificarea personală decât pentru că aveam cu adevărat nevoie de ele. (Aveam temeri în sensul ăsta, pentru că autorii români de cărți academice tind uneori să scrie mai mult pentru ei înșiși și cercul lor de prieteni, iar Polonia are mai multe în comun cu noi decât cu SUA.) În schimb, pentru că aproape tot ce zicea Luksza părea interesant, am ajuns să caut poze cu actrițe și nu numai.

Luksza își începe cartea cu viziunea „oficială” a teatrului polonez din secolul 19, care se axează pe naționalism și pe menținerea unei culturi poloneze vii sub ocupația rusească. Aflăm de rezistența poloneză și de eroi polonezi, de schimbările de atitudine față de evrei și de teatru, de „șopârlele” lor naționaliste din piese și de conflictul cu cenzura.

Apoi, trece la experiențe mai marginale, cum ar fi războiul dintre fanii actriței Wisnowska versus cei ai lui Czaki, două tinere care făceau furori printre spectatorii de pe locurile ieftine. (Czaki era mai degrabă cuminte, o frumusețe clasică și la locul ei; Wisnowska pare mai ciudățică, iar viața ei e fascinantă.) Apoi, pasiunea pentru Sarah Bernhardt, care a vizitat Varșovia și a trezit fascinația polonezilor pentru actrița excentrică de origine ebraică. Apoi, Luksza trece la colecționarea de obiecte legate de actorii și actrițele care stârneau pasiuni, de la poze la obiecte asociate pieselor în care jucau. Și, în cel edin urmă, Luksza povestește de pasiunea orientalistă pentru Japonia care a cuprins Polonia.

E o carte fascinantă despre interacțiunea fanilor cu lumea teatrului de acum mai bine de un secol, luând în considerare atât curentele culturale vaste (naționalismul, antisemitismul crescând), cât și experiențele personale, mărunte, de zi cu zi.

Aster Glenn Grey - „A Garter as a Lesser Gift”

O reinterpretare a poveștii medievale „Sir Gawain și cavalerul verde” în lumea Primului Război Mondial. Păstrează părțile importante din povestea inițială, dar e scrisă superficial, parcă pe fugă, și nu a reușit să mă impresioneze prea tare. Stilul e arhaizant și atât de ciudat încât pe alocuri nu-mi dădeam seama dacă autoarea încerca să scoată în evidență stranietatea unor scene sau dacă încerca să descrie momente calde și pline de căldură, dar nu i-a ieșit deloc.

Ryu Murakami - „În supa miso”

Poți scrie o carte despre alienare în Japonia modernă care să fie în același timp și un thriller violent? Murakami crede că da! Kenji e ghid turistic fără acte în cartierul roșu din Tokyo, iar în preajma Revelionului e abordat de un american ciudat, de care are impresia (fără alt motiv decât instinctul) că ar putea fi un criminal în serie. Atmosfera e excelent redată; violența e ciudat de caricaturală.

Aurora Liiceanu - „La taifas”

A doua carte de anul acesta pe care am cam abandonat-o. Aurora Liiceanu nu scrie rău, dar eseurile ei despre dragoste și viață îmi vorbesc de o lume cu care nu am tangență, în care nu trăiesc și care nu mă afectează. E stilul generațiilor mai vechi, în care femeia e un animal un pic mistic și foarte generalizabil, în timp ce bărbatul are mai multe șanse să fie un individ.

Ca să citez din ce ziceam pe Goodreads:

Altfel, mi s-a părut interesant că poate povesti în același volum de o femeie care intră în cortul unui necunoscut, face sex cu el fără să-i vorbească, apoi pleacă, ca apoi să spună câteva capitole mai târziu că femeile nu pot face sex pur și simplu, instinctele lor sexuale sunt mai slabe și nu fac ele sex ocazional așa de ușor. Bărbații, în schimb, sunt programați biologic să-și răspândească sămânța și, după cum spune o persoană pe care o citează Aurora Liiceanu: „Bărbații - tați promiscui - au mai mulți copii și astăzi.”

Am stat și m-am gândit mult la treaba asta, la promiscuitatea masculină care face bărbații să aibă mai mulți copii decât femeile. Am numărat pe degete, am înmulțit, am împărțit - doi la primărie, coane Fănică, unul la școala de băieți, unul la școala de fete, doi la prefectură - și cumva îmi iese că, în medie, copiii au avut nevoie de doi părinți care să contribuie fizic (din păcate, Iisus strică media), dar că pater semper incertus. Concluzia pe care o trage cartea e că bărbații fac mai mult sex pe unde apucă, iar concluzia pe care o trag eu e că femeile mint cu mult mai mult succes.

Neil Gaiman - „The Sandman Overture”

Un prolog/epilog la seria “The Sandman” care explică ce făcea Morfeu înainte de evenimentele din serie, dar care e declanșat de evenimentele de după încheierea seriei (ce e timpul?). Mi s-a părut un volum mai slab decât ar fi putut fi, un pic grăbit, cu personaje și concepte insuficient dezvoltate pentru că n-au avut spațiu.

Totuși, a avut ceva de zis și a adăugat mai multă complexitate poveștii inițiale, deci n-a fost așa de rău.

Dan Lungu - „Părul contează enorm”

A trei carte abandonată anul ăsta. Or să zică autorii români că am ceva cu ei.

„Părul contează enorm” e o culegere de povestiri scurte de-ale autorului din 1999 și de la începutul anilor 2000, iar perioada respectivă se simte puternic chiar și pentru mine, care nu pot spune că citeam prea multă literatură română pe atunci. Povestirile sunt mizerabilist-experimentale, scrise uneori ca exerciții de stil, imitând vocea copiilor sau pe cea a nebunilor.

Cartea asta e cu siguranță Cumva. Celor care le place să cadă în beția cuvintelor s-ar putea să le placă. Probabil și celor care cred că vocea interioară a unui om e identică cu exprimarea exterioară (că un copil, de exemplu, percepe lumea în măsura în care e capabil să o exprime). Eu sunt ceva mai sceptică și mai din topor, am o problemă când nu mi-e clar cine sunt personajele și care sunt rapoartele între ele (în prima povestire am confundat personajul principal cu cea mai bună prietenă a ei în dialogul ei interior).

Cel mai interesant lucru cu care am rămas după cartea asta e că nu m-aș opune neapărat ideii de a citi un roman de Dan Lungu. Poate că și-a modificat stilul pe parcurs. În schimb, mi-am notat să nu am încredere în recomandările lui Marius Chivu, care a scris introducerea în care laudă povestirile astea în fel și chip.

Lisa Williamson - „The Mysterious Life of Dr Barry”

O carte pentru copii despre chirurgul militar James Barry, un personaj interesant de la începutul secolului XIX care a îmbunătățit condițiile pentru pacienți în multe locuri în care a fost, a realizat cu succes prima cezariană făcută de un european în Africa și a avut o carieră foarte strălucită. Pe lângă asta, s-a născut femeie, fapt pe care l-a ascuns toată viața.

Cartea nu e rea, dar e ca o enciclopedie pentru copii cu un pic de dialog. Se axează mai mult pe prima parte a vieții lui Barry și omite aproape complet a doua jumătate.