A trecut mai bine de o lună și jumătate de la ultimul articol cu ce am citit și între timp am avut și o vacanță de două săptămâni. Din motive încă secrete, dar care se vor revela în curând, în ultima vreme am citit mult mai multă literatură română decât obișnuiam. A fost un efort. Iar ca lucrurile să fie și mai dificile, am citit și niște Camus.

Da, știu: arta cere sacrificii, cultura presupune efort, Marea Literatură nu e acolo neapărat ca să ne placă, ci ca să ne lovească și să ne vorbească. Ar trebui să apreciez faptul că Geniul se revarsă asupra mea și mă înalță, nu să fac nazuri etcetera, etcetera. Dar pentru că sunt mai degrabă pragmatică, știu că dacă citesc prea multe cărți dificile una după alta îmi trece cheful de orice.

Când zic „dificilă”, mă refer la o carte care necesită efort. Uneori poate fi bună, alteori rea. Uneori e dificilă pentru că are un stil alambicat, alteori pentru că e deprimantă și nu am chef. Așa că am făcut cu schimbul: ba o carte mai dificilă, ba una mai ușoară. Am bușit-o un pic cu alegerile chiar și-așa, dar per ansamblu am ieșit la liman. Mi-am îndeplinit Scopurile Mărețe și mi-am păstrat și cheful de viață și de cărți.

(Ah, și dacă vă întrebați de ce unele cuvinte încep cu literă mare deși în mod normal nu fac asta, e pentru că sunt spuse cu emfază, o urmă de ironie și sugerând că sunt o Chestie. Naomi Novik scrie literatură, Kate Morton scrie literatură, dar Mircea Cărtărescu scrie Literatură. E clar acum?)

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 4 și 5

După cum ziceam în iunie, „Nana” e o serie manga foarte apreciată. Momentan o citesc la 1 noaptea când nu pot să dorm, pentru că funcționează excelent ca lectură nocturnă. E o serie atmosferică bună de citit pe îndelete.

Sunt anii 2000 în Tokyo, iar Nana K. și Nana O. locuiesc într-un apartament împreună. Una dintre Nane o rockeriță dură și ambițioasă care vrea să obțină totul de la viață prin forțe proprii. Cealaltă e naivă, idealistă și îi plac mai degrabă bărbații și viața plăcută decât marile realizări. Mi-e greu să le descriu pe scurt farmecul, dar seria e dulce-amară, cu momente în care te lovește cu nostalgie și sentimentul că ți-a scăpat printre degete ceva magic și extraordinar.

James Clavell - „Shogun”

Voiam să scriu o postare mai lungă despre cartea asta care a făcut atâta vâlvă acum câteva decenii, dar m-am luat cu altele și încă n-am apucat. E una dintre cărțile mele favorite din adolescență și m-am bucurat s-o văd aleasă la clubul de carte al Ghandei.

„Shogun” se bazează pe povestea reală a lui Tokugawa Ieyasu, una dintre cele mai marcante personalități din istoria Japoniei, dar Clavell redenumește personajele-cheie și se mută într-un trecut alternativ, care-i permite să devieze de la istoria reală și să descrie o Japonie nu chiar autentică.

Pe scurt, e anul 1600. Fostul mare conducător al Japoniei moare, iar fiul lui e mult prea tânăr ca să-l succeadă. Până ajunge el la maturitate, puterea e în mâna unui consiliu de nobili care sunt la cuțite unii cu ceilalți și care teoretic n-ar trebui să fie suficient de uniți nici măcar cât să se împartă în două tabere și să se războiască între ei. Dar ideea cheie e că n-ar trebui, pentru că totuși o fac, iar cel mai șiret și mai abil dintre toți e strâns cu ușa de ceilalți. Din clipă în clipă, va fi acuzat că uneltește să devină conducătorul suprem al Japoniei și i se va cere să sinucidă. Dar Toranaga e un maestru al strategiei și are un as în mânecă: un englez naufragiat pe care-l poate folosi împotriva inamicilor.

E mișto că fiecare personaj uneltește și are planuri mărețe, întorcând situația încoace și-ncolo ca să-i convină mai bine. Iar șocul cultural al lui Blackthorne care pică în Japonia ca musca-n lapte e o mare parte din farmecul cărții. Pe de altă parte, Clavell n-a întâlnit niciodată ideea de a rezuma scenele mai puțin importante, deci cartea se lungește enorm. Cultura japoneză e atât de exagerată încât devine o parodie și cam toți samuraii se gândesc să se sinucidă, dacă nu cumva o cer de-a dreptul și în mod repetat. Iar în unele ediții japoneza e de baltă. Se simte că e totuși o carte a timpurilor ei. (Timpurile în care nimeni nu roagă un japonez să arunce un ochi peste concepte și expresii ca să vadă dacă le-a nimerit.)

Holly Jackson - „The Reappearance of Rachel Price”

Mama lui Bel Price a dispărut fără urmă când ea avea 2 ani, lăsând-o singură în mașină în miezul nopții. A fugit? A fost răpită? A fost ucisă? Nimeni nu știe, dar părerile sunt multe! Iar cazul a făcut destule furori în presă încât, 16 ani mai târziu, să se facă un documentar numit „Dispariția lui Rachel Price”, iar Bel și familia ei dau interviuri de zor. Doar că, așa cum ne așteptăm din titlu, Rachel Price reapare, dând totul peste cap și insistând că nu știe nici acum cine a răpit-o. Dar povestea ei e cusută cu ață albă, iar momentul apariției e și el suspect…

Holly Jackson scrie thrillere polițiste YA și le scrie bine… dar „Reapariția lui Rachel Price” e o carte care ar mai fi trebuit lucrat. Povestea e cam haotică și nu extrem de credibilă în toate punctele. Totuși, e mișto. Îmi plac misterele cu miză ale lui Holly Jackson - când afli ce s-a întâmplat, știi că personajele respective nu vor mai fi niciodată la fel. Iar volumul și-a atins scopul și m-a resetat mental după „Shogun”.

Kelly Barnhill - „When Women Were Dragons”

Voiam să citesc fantasy și am dat nas în nas cu exercițiile de activism ale unei feministe începătoare. A 12-a carte abandonată anul ăsta.

Mi se pare că romanele „feministe” sunt verișoarele mai cu moț ale filmelor cu „femei puternice” de la Hollywood, amândouă fiind superficiale și privind femeia ca pe o creatură simplă, cu câteva trăsături general valabile de care nu se dezminte. Femeia are două ipostaze: cea abuzată din trecut și cea puternică de azi. Feminismul literar („Penelopiada” de Margaret Atwood, „Circe” de Madeline Miller etc.) se uită mai ales spre trecut și o vede ca pe o ființă etern oprimată și abuzată, incapabilă să se ridice prin propriile forțe. „Femeia puternică” a Hollywoodului e modernă, etern blocată în valorile și atitudinile contemporane (Captain Marvel, Enola Holmes), un adevărat suflet de secol 21 indiferent în ce cultură sau epocă istorică se desfășoară acțiunea; ea are energie, are reușite și are mereu dreptate. Buhuhu, femeia era oprimată. Buhuhu, femeia este puternică.

Problema nici nu știu dacă e la feminism sau la o combinație de dorință de activism (prezentă peste tot în societate), dorință de simplificare profundă (cine mai are chef să învețe, să gândească și deci să se încurce cu nuanțe?) și dorință de bani (e mai ușor să-i vinzi unui om idei pe care le știe decât idei care contrazic ce știe).

În fine, „When Women Were Dragons” e o carte despre femei care se transformă fizic în dragoni atunci când se întâmplă… ceva. Când au ajuns la capătul disperării, poate. E un lucru care se întâmplă spontan și de obicei rar, fiind ascuns pe cât se poate de autorități. Dar sunt momente din istorie se transformă un val de femei, dând foc caselor în care locuiesc, ucigându-și soții și colegii care le-au necăjit, zburând în munți, în oceane (unde au grijă de balene; nu, serios), în cosmos. Pentru că, vedeți voi, treaba asta e o Metaforă. O metaforă a feminității dezlănțuite și salvatoare, sau ceva de genul ăsta. Iar personajul principal al cărții e o fetiță care are o mătușă care s-a transformat.

Din păcate, metafora ar fi mers bine într-o povestire scurtă. Acolo n-ai timp să te gândești la consecințe. Într-un roman, când ar trebui să legi ideile între ele și să creezi o lume, începe să fie foarte clar când dragonii tăi n-au niciun efect asupra ecosistemului sau când e cam prea ușor să le fie negată existența sau transformarea. Începe să fie clar și că dimensiunile lor variază și ba sunt prea mari ca să încapă într-o casă, ba pot încăpea în bucătărie, dar nu mai pot găti pentru că au ghearele mari.

Când am văzut că nu se întâmplă nimic în afară de prelegeri despre cum sunt dragonii ăștia, m-am dat bătută. Când vreau să citesc eseuri, citesc eseuri, nu citesc romane proaste.

Albert Camus - „Străinul”

După eșecul de a citi o carte fantasy, am revenit la lista de cărți de citit din motive care nu sunt entertainment. Cineva îmi spunea că mulți autori români vor să-l imite pe Camus, fie că o știu sau nu - și în special vor să imite „Străinul”. Citind cartea, cred că sunt de acord, dar cred și că au ratat ideea.

„Străinul” e un individ amoral cu o inteligență redusă și fără prea multă empatie pentru cei din jur. Nu e neapărat un om rău; nu e nici un om bun, pentru că noțiunile de „rău” și „bun” îl cam depășesc. Îl interesează mai degrabă detaliile imediate: faptul că e plăcut să te ștergi cu un prosop uscat, neplăcut să te ștergi cu un prosop umed. Mărunțișuri. E mai puțin preocupat de moartea mamei sau chiar și de crima pe care o comite dintr-un motiv care pentru alții ar părea mărunt și absurd.

Ce e interesant e că „Străinul” poate fi citit în multe moduri. Poți să-l vezi pe personaj ca fiind dezgustător, pentru că nu înțelege ideea de rău; poți să vezi cartea ca pe o critică a fobiei de dizabilități, pentru că în cele din urmă nimeni nu-i spune personajului de ce greșește, ci e tratat ca un gândac și ucis fără să înțeleagă; poți s-o iei ca pe o critică a ipocriziei oamenilor, pentru că sunt suficienți oameni oribili în carte care fac rău intenționat, dar pentru că o fac din emoțiile obișnuite sunt trecuți cu vederea.

Stilul detașat seamănă într-adevăr cu cel al literaturii române pe care am citit-o în ultima vreme, dar la Camus are un sens: străinul lui e deconectat de ceilalți oameni prin faptul că e diferit și lipsit de empatie. Totuși, e conectat la experiența imediată, ceea ce lipsește de la autorii români.

Jeph Loeb - „Batman: Hush”

„Hush” nu e un volum bun. Nu e nici un volum rău. E un volum cu Batman, poate al o mielea în care ai impresia că ai ratat jumătate din context, dar nu contează, pentru că lucrurile oricum merg în cercuri în benzile desenate americane. Pe scurt, Batman se confruntă cu inamici vechi și cu aliați care i se întorc împotrivă din motive misterioase și trebuie să deducă cine e în spatele atacurilor. Din păcate, nu putem deduce împreună cu el, pentru că volumul nu e scris ca o poveste polițistă, în așa fel încât să vedem și noi indicii interesante.

Maria Semple - „Unde ai dispărut, Bernadette?”

O carte despre o fetiță a cărei mamă (Bernadette) înnebunește un pic și devine o mică scorpie în cartier - dar e perfect justificat că se întâmplă așa. Dispariția din titlu are loc târziu în carte, dramele de telenovelă sunt absurde, dar cartea e ușurică, se citește repede. Problema e că m-am prins puțin prea târziu că încerca să fie umor, iar Finalul Fericit e atât de tras de păr încât pare că a fost impus cu japca.

N.D. Stevenson - „Nimona”

O bandă desenată super-mișto despre o fată-monstru care poate lua orice formă vrea ea și care decide să fie acolita celui mai rău răufăcător din regatul hiper-tehnologizat! GRAAA! „Nimona” are tot ce-i trebuie: umor, inventivitate, personaje memorabile, o poveste faină, dramatism, confruntări spectaculoase. Mi-a plăcut și când am citit-o prima oară acum câțiva ani, mi-a plăcut la nebunie și acum, filmul e și el excelent făcut - ce mai, succes pe toată linia.

Albert Camus - „Ciuma”

Fără să mă opresc ca să citesc „Nimona”, n-aș fi terminat „Ciuma”. A fost o carte pe cât de deprimantă mă așteptam să fie și mă bucur că n-am citit-o în 2020, odată cu mulți alții, pentru că m-aș fi deprimat și mai tare. Bolnavi, morți, carantină, o boală necruțătoare care ucide mai ales nevoiașii și prizonierii la început (pentru că sunt cei care trăiesc în condițiile mai puțin salubre în oraș) și care ajunge apoi să ucidă și în alte părți. Depresie, pierderea speranței.

Altfel, excelent scrisă.

Sabina Yamamoto - „Nu mai e nimeni acasă”

Câteodată, o carte te prinde în cea mai nefericită ipostază. Orice problemă pe care o are devine de zece ori mai frustrantă decât ar fi în mod normal. „Nu mai e nimeni acasă” a fost cartea asta pentru mine. Și Sabina Yamamoto are problemele ei la scris, dar nici eu nu eram în cea mai bună pasă. După „Ciuma”, mi-aș fi dorit o carte mai alertă, iar trecerea de la un stil lent și excelent la unul lent și găunos n-a fost nici ea în favoarea Sabinei Yamamoto.

Pare să fie autobiografia autoarei - și spun „pare” pentru că nu mai sunt sigură ce e autobiografie și ce e ficțiune bazată pe viața reală a autorului - povestită într-o serie de capitole foarte scurte care încep din copilărie și se termină aproape de momentul scrierii. O copilărie nefericită în România, cu părinți cu probleme cu alcoolul și nu numai; o căsătorie nefericită în Japonia; și în final un divorț. Ar putea fi o poveste de viață foarte puternică, dar e haotică. Capitolele foarte scurte cuprind uneori câte două scene care n-au legătură una cu cealaltă, mai ales la începutul cărții, trecând de exemplu de la prima iubire la păduchii avuți la școală fără vreo legătură sau paralelă între cele două. Momente dure, cum ar fi moartea unui copil din bloc, sunt menționate scurt și apoi uitate de parcă n-ar fi fost, fără ramificații pentru personajul Sabina sau ceilalți din jurul ei.

Mi s-a spus că așa e în viață, că nu toate se leagă și că nu ar trebui să mă aștept la un fir narativ. Corect; dar mă aștept ca atunci când cineva îmi spune povestea vieții lui în format scris să-și aranjeze gândurile în așa fel încât să înțeleg de ce-mi spune ce-mi spune. Altfel, că sunt păduchi sau copii morți - dacă naratorului nu-i pasă, mie de ce să-mi pese?

Travis Baldree - „Legends & Lattes”

Am cumpărat cartea asta în engleză fix înainte să aflu că a tradus-o Iulia Dromereschi în română pentru Alice Books. Iulia e o traducătoare al cărei nume mă bucur să-l văd când deschid o carte - cred că prima mea întâlnire cu traducerile ei a fost când am citit „Sufletul împăratului” de Brandon Sanderson acum un număr de ani când a apărut în România și am trecut-o pe lista de oameni de încredere. (Recent am cunoscut-o și pe viu, pentru că nu fug de întâlniri cu oameni a căror muncă o respect, ci dimpotrivă.)

„Legende și Latte” e ceea ce în branșa de fanfiction s-ar numi un „coffee shop alternate universe”. La origini e o poveste romantică în care unul dintre personajele dintr-un film, o carte sau un serial popular e barista și celălat e client - sau coleg de muncă. Dacă Romeo ar fi fan de cafea, iar Julieta ar fi barista la cafeneaua drăguță din colț, i-am spune „Romeo și Julieta coffee shop AU”.

Dar „Legende și Latte” e un roman original, deci nu e un „univers alternativ”… decât dacă e un univers alternativ la ceva gen Warcraft, un univers cu orci și multe alte creaturi legendare care se duc, se bat și câștigă bani și obiecte. Viv a fost mercenară toată viața și a caftit indivizi în stânga și-n dreapta - până când a descoperit cafeaua. A fost dragoste la prima degustare, deci acum normal că vrea să-și deschidă o cafenea într-un oraș cosmopolit. Chiar dacă nimeni n-a mai auzit de cafea pe acolo. Și chiar dacă nimeni n-a mai auzit ca un orc să intre în HoReCa.

E o poveste foarte liniștită și pufoasă despre găsit prieteni, pus umărul la treabă, construit ceva nou și mirosul cafelei și al produselor de patiserie dimineața. Firul narativ aproape că nu există, dar e ok. E vorbă de atmosferă aici.

(Ok, am greșit citind cartea printre altele lente, pentru că la un moment dat omul are nevoie și de poveste mai intensă. Dar alegerile mele greșite în viață și lectură chiar nu sunt problema lui Travis Baldree.)

Alex Olteanu - „Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă”

Un băiat lucrează de acasă în 2019 și nu știe prea mulți oameni pe viu. Așa că are câteva încercări ratate de a cunoaște pe cineva nou - făcut pe șoferul ca să ducă două fete spre Brașov, participat ca figurație la o reclamă, lucruri de-astea. Poate că nu e, deci, surprinzător că nu prea are prieteni, dat fiind faptul că singurele încercări cu mai puține șanse de succes ar fi să meargă la discotecă și să recite din „Iliada” și mersul cu trenul pe distanțe lungi ca să intre în discuție cu alți călători. Pe plan social, merge și la prostituate (două scene: una în trecut, una în prezent), are un prieten din copilărie pe care-l neglijează, joacă fotbal cu niște oameni cu care n-are altfel treabă și cumva reușește să-și găsească o fată căreia îi place de el, dar nu e sigur că ea chiar îl place.

Toate bune și frumoase, dar la muncă a nimerit într-o parodie de corporație smulsă din visele umede ale conservatorilor americani, genul de loc unde sunt doar câteva zeci de angajați,dar majoritatea sunt chitiți pe probleme sociale gen incluziune, negri și gen. Personajul nostru calcă în străchini și, deși urăște ce face și vrea să-și dea demisia, are impresia că va fi dat afară. Asta îl dă peste cap complet, se îmbată, se duce la mare și implicația e că se sinucide înecându-se. (Dacă s-ar fi sinucis decapitat de tren, i-aș fi zis „Ia-o ușor, Anna Karenina”. Dar așa cum stau lucrurile… Ia-o ușor, Edna Pontellier.)

Nu e neapărat o carte prost scrisă, dar alegerile autorului de a-și confrunta personajul cu personaje din glumele anti-LGBT și de a-l face prost de duduie mi se par inexplicabile și cam ca nuca-n perete. Cartea asta ar putea fi o satiră, dar n-are suficient zvâc, iar ca poveste de viață sună la fel de veridic ca găina care face pui vii.

T. Kingfisher - „What Moves the Dead”

Când e nevoie de o carte care sigur să-mi redea pofta de viață, mă bazez pe câțiva autori, printre care și T. Kingfisher (Ursula Vernon). Are unele dintre cele mai bune povești horror bazate pe basme și povestiri vechi, iar „What Moves the Dead” a fost exact ce trebuia: scurtă, întunecată și mișto de tot. (Și mi-a amintit că voiam să mai citesc E. A. Poe, pentru că se bazează pe „Prăbușirea casei Usher”)

E amuzant că am luat cartea asta exact după cea a lui Alex Olteanu, pentru că și T. Kingfisher a decis să se joace puțin cu ideea de gen aici. Personajul ei principal e Alex Easton din regatul european fictiv al Gallaciei, unde există șapte seturi de pronume folosite pentru diverse lucruri: bărbați, femei, copii, obiecte neanimate, Dumnezeu, soldați… și să te pună naiba să folosești el sau ea pentru un copil, pentru că o să încasezi o bătaie de la părinții furioși că le sexualizezi odraslele. Alex a fost odată o ea, dar de multă vreme e ka, soldat.

O prietenă veche din copilărie a lui Alex, Madeline Usher, e pe moarte. N-a mai văzut-o de foarte mulți ani și merge să vadă dacă poate face ceva pentru ea. Conacul familiei Usher e într-o pădure întunecoasă în care animalele se poartă ciudat și specii de ciuperci dubioase apar peste tot. Iar boala lui Madeline Usher nu e tocmai normală… (pentru că e infestată de ciuperci care îi controlează corpul. Îmi amintește de „The Last of Us” puțin.)

Bogdan Coșa - „Cât de aproape sunt ploile reci”

Aș fi mai fericită dacă nu mi-ar răsuna Cargo în cap de fiecare dată când citesc titlul cărții, dar măcar am avut ceva care să mă distreze cât timp am citit prima treime a cărții, care a fost un coșmar. Coșa descrie o lume a satului în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, dar noi nu cunoaștem pe nimeni, așa că durează excesiv de mult să ne dăm seama cine-i cine și de ce face ce face.

Odată ce intri în atmosferă, însă, „Cât de aproape sunt ploile reci” e o carte despre viața la țară din anii ‘90 și până prin decada 2010: lipsa oportunităților, sărăcie, alcoolism, neputința de adaptare la condiții noi, o deznădejde care ucide din fașă orice încercare de a schimba orice în bine. Povestea e spusă prin ochii unei familii ratate: o bunică bătrână, cei cinci copii adulți care vin și pleacă din casa părintească, doi nepoți, iar neputința și lipsa comunicării par să se transmită din generație în generație.

E un roman pe care era cât pe aci să-l abandonez, dar care a sfârșit semi-plăcându-mi, chiar dacă e deprimant ca naiba.

Holly Jackson - „Five Survive”

Un alt thriller de la Holly Jackson, tradus la noi ca „Cine moare în zori”. Cinci tineri merg în vacanță cu autorulota, dar rătăcesc drumul, li se sparge o roată și se blochează într-o fundătură. Și pe urmă își dau seama că sunt vânați de un lunetist…

Mi s-a părut o poveste mai bine închegată decât „Reapariția lui Rachel Price” (vezi mai sus) și, chiar dacă e un thriller destul de tipic cu împușcături, pericol iminent și multă adrenalină, îmi place că Holly Jackson bagă și un pic de nuanță. Miza ei e (ca întotdeauna) și personală, jumătate dintre acțiunile tinerilor sunt mai mult decât inutile, lucrurile nu prea merg cum ar trebui, iar uneori chiar n-ai ce face când te confrunți cu un lunetist. O carte solidă.