[4 mai] Cartea de azi: „The Godfather” de Mario Puzo
(Da, sunt cu zece zile în urmă cu recomandările; asta-i viața).
(Da, sunt cu zece zile în urmă cu recomandările; asta-i viața).
N-am citit foarte multă literatură chineză și nici nu susțin că aș fi foarte în temă cu cultura lor, dar „Călătorie spre soare-apune” de Wu Cheng’en e o carte suficient de faimoasă încât să ajungă și pe radarul meu, ca să-i spun așa.
Acest blog a devenit prea serios în ultima vreme, așa că am căutat cea mai non-serioasă carte pe care o am în arsenal. Nu e „Vreme ciudată la Tokio”, dar și asta e pe aproape – și în continuare mă întreb de ce titlul e scris „Tokio” și nu „Tokyo”. Eh.
Ok, sunt în urmă cu scrisul de recomandări și 1 mai a fost acum o săptămână, dar hai să fim sinceri: nu există o carte mai potrivită pentru tema „Ziua Muncii” decât „Atlas Shrugged” de Ayn Rand, tradusă la noi ca „Revolta lui Atlas”.
Trișez din nou și recomand o carte pe care n-am terminat-o (și pe care n-o voi termina prea curând): „London Labour and the London Poor” de Henry Mayhew.
Cartea asta a apărut demult de tot în România, la Tritonic, sub numele de „Semne bune”. Habar n-am dacă o mai publică cineva, dar tocmai se face o serie TV pe baza ei.
„Welcome to Night Vale” și-a început existența în 2012, ca un podcast care a devenit în curând legendar – o emisiune de radio dintr-un oraș fictiv din sud-vestul SUA, în care toate conspirațiile sunt reale, în care poliția secretă a șerifului spionează pe toată lumea și uneori fură copii, în care ființe misterioase stau în parcul pentru câini care e interzis populației, în care bibliotecarii sunt creaturi terifiante. Se întâmplă mereu lucruri ciudate, narate de prezentatorul de radio Cecil Baldwin care remarcă că le-a mai murit un om de la radio sau că au un pisoi plutitor în baie.
Peter Grant e polițist în Londra și tocmai a fost trimis la făcut o grămadă de hârțogăraie. Doar că, întâmplător, ajunge să primească informații despre o crimă de la o fantomă care era prin apropiere. Acuma, teoretic fantomele nu există, dar pe de altă parte, nu poți niciodată să ignori un martor…
Sei Shonagon nu e un nume real, ci un pseudonim – ceea ce nu e deloc neobișnuit pentru o doamnă care a trăit la curtea imperială a Japoniei în jurul anului 1000.
„Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el, în ciuda poveștilor care se spun la noi în Vale. Le auzim uneori de la călătorii care ne calcă pragul. Vorbesc de parcă noi am face sacrificii umane, iar el ar fi un dragon adevărat. Bineînțeles că nu-i așa: o fi el vrăjitor și nemuritor, dar tot om rămâne, iar tații noştri s-ar duce în ceată să-l omoare dacă Dragonul și-ar manifesta dorința de a o gusta pe vreuna dintre noi o dată la zece ani. De fapt, el ne apără împotriva Codrului, iar noi îi suntem recunoscători, dar nu chiar atât de mult.”