„Persepolis” e o carte autobiografică scrisă de o femeie născută în Iran și emigrată în Europa.

Am citit „Războiul sfârșitului lumii” în liceu, înainte ca Mario Vargas Llosa să ia premiul Nobel în 2010 și înainte să caut pe internet autorii pe ale căror cărți puneam mâna.

Circul nopții apare de nicăieri lângă oraș. Porțile i se deschid noaptea și pătrunzi într-o lume magică în alb și negru, plimbându-te din cort în cort ca să descoperi lucruri pe care nici nu ți le-ai fi putut imagina, până nu-ți dai seama unde a dispărut toată noaptea.

Ce prinde bine când vrei să ucizi vampiri? O țepușă de lemn.

Am tot respectul pentru oricine care poartă nume ca Rainbow („Curcubeu”), iar numele real al autoarei de azi chiar e Rainbow Rowell.

Recomandarea asta există doar ca să pot discuta de istoria teatrului și despre motivul pentru care nu prea știți piese de teatru scrise între Antichitate și Shakespeare.

Nu e un secret că-mi plac cărțile japoneze traduse la Polirom – selecția e bună, traducerile sunt fluente, volumele sunt în general mai accesibile decât cele publicate la Humanitas.

Acum câteva zile, când vorbeam de „Arhivista Wasp”, spuneam că nu-mi vine să cred când văd că au fost traduse anumite cărți în română, pentru că mi se par genul de mici comori peste care dai rar și care poate n-ar prinde la publicul larg.

„Zei mărunți” e o carte din seria „Discworld” de Terry Pratchett publicată în 1992, dar se poate citi și singură – poate cu atât mai mult cu cât personajele principale nu-și fac apariția și prin alte cărți.

A fost odată ca niciodată o vreme în care mă uitam mai mult la seriale, iar unul dintre acelea era interminabilul „Supernatural” (a ajuns la sezonul 13; încă fac noi episoade, eu cred că am rezistat până pe la sezonul 8 sau 9).