Aveam Ubik de Philip K. Dick în bibliotecă – Nemira, ediția a doua revizuită din 2006, tradusă în 1994 de Ștefan Ghidoveanu (al cărui nume îmi suna ușor cunoscut). Pentru că Eftimie zicea că e mișto și am presupus că vorbește de varianta tradusă – și am mai auzit recomandarea și la alții.
Am primit o recomandare de carte, Călători străini în Țările Române, vol. 1 care se găsește gratuit pe site-ul bibliotecii digitale a Bucureștilor. Ceea ce e excelent, doar că formatul e pdf, ceea ce înseamnă că e greu de citit. Paginile sunt mari, nu pot fi modificate, nu pot să-mi trimit cartea pe Kindle, nu pot s-o citesc ușor de pe tabletă, dacă o dau cu copy-paste văd tot felul de bazaconii.
Iată că a trecut și 2015 de suficient de multe zile încât articolul ăsta să fie tardiv. Unele cărți pe care le-am citit au fost excelente, altele au fost prostii incredibile. Ca de obicei, le-am ținut socoteala prin Goodreads, care mi-a făcut hatârul să mi le adune pe toate pe o pagină.
Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest.
A fost odată, demult, demult, înainte de shoguni și samurai, înainte de ceremonia ceaiului și înainte să se lupte lumea cu katane, înainte să existe ninja și înainte să se discute de seppuku (harakiri), de bushido sau karate…
Acum mult, mult timp, în urmă cu o mie de ani, curtea imperială japoneză se afla într-o epocă de aur a frumosului și a rafinamentului. La ocazii speciale se compuneau poezii în stil chinezesc, împărații din trecut porunciseră culegerea unor poezii în colecții imperiale, iar nobilii erau instruiți în mod deosebit în arte.
Nu vreau să spun că planetele deșertice mă pun pe gânduri, dar Luke Skywalker locuia printre dune de nisip. Anakin Skywalker locuia și el tot printre dune de nisip. Gagica nouă e și ea tot dintre dune de nisip. Luke Skywalker n-avea tată. Nici Anakin Skywalker n-avea tată. Nici gagica nouă n-are tată (nici mamă, e drept) – și n-are nici nume de familie. Acuma, nu vreau să insinuez nimic, dar începe să mi se pară că blazonul Skywalkerilor ar putea fi o dună de nisip.
La facultate am făcut tot felul de ciudățenii în materie de literatură japoneză. Am citit cărți pline de scârboșenii, de sinucideri, de bătrâni care pipăiau tinere, de indivizi care încercau să-și ucidă copiii, de îndrăgostiți care se sinucideau împreună, piese de teatru No absolut neinteligibile și câte și mai câte. Așa că, deloc surprinzător, timp de câțiva ani n-am prea avut chef să cumpăr noi cărți japoneze.
Am văzut o întrebare foarte importantă pe Facebook: Gandalf sau Dumbledore? Răspunsul evident e „Gandalf, că s-a bătut cu Balrogul și s-a întors mai puternic și mai înțelept ca niciodată, în timp ce pe Dumbledore l-a bătut Voldemort și cu asta basta.”
Una dintre primele cărți pe care le-am citit în engleză a fost un roman scris de Agatha Christie, By the Pricking of My Thumbs (tradus la noi prin ‘90, cu titlul „Când mă furnică degetele”). Am rămas cu impresia de mister ciudat, cu nuanțe supranaturale și o atmosferă memorabilă. Tot cam în aceeași perioadă am mai citit și Zece negri mititei, care nu m-a lăsat cu fiori pe coloană, dar care mi s-a părut la vremea respectivă o carte excelent construită, cu un schepsis genial.