Cărțile mele pe 2015 (și liste de cărți!)

Iată că a trecut și 2015 de suficient de multe zile încât articolul ăsta să fie tardiv. Unele cărți pe care le-am citit au fost excelente, altele au fost prostii incredibile. Ca de obicei, le-am ținut socoteala prin Goodreads, care mi-a făcut hatârul să mi le adune pe toate pe o pagină.

Bine, nici Goodreads n-are socoteala lor completă, că sunt câteva cărțulii pe care le-am citit și nu le-am trecut acolo, din varii motive (bine, dintr-un motiv: de lene). Iar Povestea lui Genji apare de două ori în lista de Goodreads pentru că ediția pe care am citit-o eu apare de două ori pe site, așa că m-am enervat și am dat copy-paste la recenzie dintr-o parte în alta. (Un bibliotecar Goodreads ar putea rezolva problema, dar eu nu fac parte dintre rândurile lor.)

carti 2015

Cărțile care m-au impresionat cel mai mult în 2015:

Fundația, de Isaac Asimov. Pentru că excelent construită, pentru că are soluții inteligente și pașnice la tot felul de probleme – și pentru că seamănă izbitor cu istoria căderii Imperiului Roman, lucru pe care nu l-am remarcat când am citit-o prima oară.

Povestea lui Genji, de Murasaki Shikibu. Am scris deja trei articole entuziaste despre ea, nu mai repet (unu, doi, trei).

Seria Sunstone, de Stjepan Sejic. Benzi desenate despre două tipe care se implică într-o relație BDSM. Ultimul lucru la care m-aș aștepta de la o carte cu descrierea asta ar fi să-mi încălzească sufletul ca o ciocolată caldă cu un strop de lichior tare băută în mijlocul gerului, dar fix asta a făcut. Atmosfera e simpatică, umorul e fix ce trebuie, e o pufoșenie de poveste cu un pic de nebunie în ea. Dacă n-ar descinde din când în când în explicații didactice, ar fi și mai bine, dar asta e singura problemă.

The Name of the Wind, de Patrick Rothfuss. Un roman fantasy scris elegant, cu un farmec deosebit. Am ajuns la convingerea că Rothfuss ar putea scrie orice în așa fel încât să fascineze – în fond, are o altă carte în care unicul personaj face niște săpun și cam atât, dar care reușește să sune excelent. Spre norocul nostru, însă, The Name of the Wind are, totuși, și o poveste faină. Tânărul Kvothe crește într-un clan de actori și muzicieni ambulanți… însă într-o zi toți sunt uciși de spectre malefice, iar el rămâne pe străzi, cu o singură dorință: să învețe numele vântului, pentru a-l putea stăpâni. (cartea a fost o recomandare din partea unei prietene – dau o bere!)

Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd, de Agatha Christie. Pentru că am înțeles, în sfârșit, ce-i așa de fain la Agatha Christie.

A History of Private Life, Volume 2, Revelations of the Medieval World. E o colecție de eseuri despre viața oamenilor din Evul Mediu, o carte de istorie povestită complet altfel decât istoria predată în școli. E genul de carte din care afli cum trăiau oamenii în intimitatea lor în Evul Mediu, despre credințele lor, despre felul în care priveau lumea. E fascinantă – și m-a convins să caut celelalte volume din serie până le-am găsit la mâna a doua, cu livrare gratuită, ca să nu coste chiar o căruță de bani. (mulțumiri celui care a trimis cartea asta către mine! Dau o bere și aici – ba nu, dau o masă întreagă)

chaucerinitial
Chaucer desenat într-o literă.

Despre cărți și viață

Nu demult mi-a zis cineva pe Facebook că și-a dat seama că e greu să ai și un job și să fii și la curent cu noutățile literare în același timp. Nu mi se pare neapărat valabil: dacă vrei, poți. Unii știu filmele și topurile muzicale de anul ăsta, alții știu tot felul de nebunii și mode pe internet, alții știu diverse. Poți să fii la curent și cu noutățile literare, chiar dacă nu citești tot în clipa publicării – știi un titlu, știi trei recenzii.

Doar că nu e necesar. Literatura e un domeniu lent, în ciuda nebuniilor de moment și a faptului că există bestsellere. Zic asta pentru că o carte bună va fi bună și azi, și mâine, și peste 20 de ani. Poate că peste un secol nu va mai fi actuală sau poate că va părea naivă pentru standardele vremii respective, dar peste 5, 6, 10 ani rămâne cam la fel ca în prima zi. Nu e grabă. Îmbunătățirile tehnologice nu au un efect devastator, nu e greu să citești un Dickens în același sens în care ți-e greu să joci acum Sacred de la Ascaron, să zicem, a cărui vreme a trecut demult (grafica e evident depășită pentru bietul Sacred).

Graba mare în literatură apare dacă vrei să discuți despre nebuniile de moment sau despre subiectele zilei. Cine mai citește „Codul lui da Vinci” să-l discute azi? Exact, nu mulți. Pentru că Dan Brown, la fel ca Twilght și 50 de umbre, nu se citește pentru calitate, ci pentru discuții. Discuția despre carte devine evenimentul, iar cartea e doar pretextul evenimentului. Însă Marquez? Yasunari Kawabata? John Fowles? Nabokov? Autorii sunt morți, cărțile lor nu mai ajung pe lista de bestseller-uri (decât dacă se întâmplă ceva nou, o ecranizare, de exemplu), dar nu contează prea tare. Poți să-i citești oricând, valoarea lor e aceeași.

Uite, de exemplu mi-a ajuns la ureche faptul că a apărut Du-te și pune un străjer, de Harper Lee, tipa care a scris Să ucizi o pasăre cântătoare, dar nu m-am grăbit s-o cumpăr. Gurile rele spun că autoarea e un pic senilă și că nu avea de gând să publice manuscrisul, care probabil că e o variantă inițială (și mai proastă) la Să ucizi. Nu știu, poate o iau anul ăsta. Dar nu simt nevoia să particip la discuție chiar acum.

În plus, cărțile noi sunt uneori exagerat de scumpe. Ultima carte a lui Terry Pratchett, în format Kindle, e 30 de dolari. Ați înnebunit?!

Bucăți din provocarea mea cu cărți pe 2015

2015 a fost un an nebun, în care am făcut tururi de forță pe la muncă și mi-am schimbat viața în fel și chip. Ceea ce e grozav, că a fost și un an bun, dar efectele s-au văzut asupra cărților citite.

N-au fost puține, dar n-au fost alese după aceleași criterii ca de obicei. Am ales des cărți care păreau mai ușoare, pentru că ce carte merge bine la insomnie, dacă nu una ușoară? Ce răsfoiești în jumătatea de oră în care cineva se chinuie să-ți pregătească fișierele pentru tradus, dacă nu o carte la care nu ții foarte tare? Bine, am mai găsit și mi s-au recomandat și cărți faine, deci până la urmă n-am o listă chiar dezastruoasă.

În fine, în ianuarie 2015, mi-am propus:

  • să citesc 80 de cărți. Am citit 102 cărți, dintre care doar unele au fost menționate aici pe blog.
  • să citesc Genji Monogatari de Murasaki Shikibu, Faust de Goethe, Troilus și Cresida de Chaucer și The Faerie Queene de Edmund Spencer. De ultima nu m-am atins – asta e.
  • să citesc în fiecare lună o carte recomandată de algoritmul de la Goodreads. Am renunțat intenționat după câteva luni, când mi-am dat seama că algoritmul lor e prost.
Până la urmă oi citi și Faerie Queene.

Cele mai plăcute surprize în 2015

Uneori iei o carte știind că sunt șanse mari să-ți placă. Poate ai încredere în recomandarea cuiva, poate că ai văzut filmul, poate că știi autorul – ideea e că nu ești surprins de faptul că-ți plac enorm.

Alteori dai peste ceva care te surprinde în mod plăcut, chiar dacă n-o să intre pe lista ta de top al tuturor timpurilor. Dar merită și surprizele menționate:

  • Traducerile din japoneză de la Polirom, care sunt excelente. Le recomand cu căldură pe cele de Hiromi Kawakami și Cronica zeiței, de Natsuo Kirino. În schimb, nu recomand Insula Tokyo, pe care am citit-o acum câteva zile și care este despre un grup de oameni care naufragiază pe o insulă pustie. Nu se întâmplă mare lucru. Conform coperții, textul e despre situația femeii în societate.
  • Vampirul din strada Sforii, de Sergiu Someșan și Dracula’s Kitchen, de Vlad B. Popa. Pentru că demonstrează că există români care știu să scrie povești care să fie mișto de citit. Bine, aș putea adăuga aici și URSSA lui Sergiu Someșan, dar aia e o poveste cu ruși și armate și descrieri de submarine, care nu m-a prins la fel de tare.
  • Printre pisici, de Motanulpescar Sauwhatever. E o aiureală genială, un tur de forță al delirului, care cuprinde femei, pisici vorbitoare, figuri de stil de rămâi ca trăznit și un fir narativ aproape inexistent, de care autorul își amintește ocazional.
  • Baudolino, de Umberto Eco. O poveste spusă de un mare mincinos despre cum a participat la Cruciade și a găsit regate mitice cu tot felul de popoare ciudate dincolod e deșerturile Arabiei. Surpriza n-a fost că mi-a plăcut. Surpriza a fost că mi-am dat seama că dacă genul fantasy ar fi existat în perioada Evului Mediu cu caracteristicile pe care le are acum, Baudolino s-ar fi încadrat perfect acolo.
  • Winterheart, de Goddamnhella. Un fel de basm/poveste de dragoste care mi-a amintit de ce-mi place să citesc fanfiction (pentru că cine scrie bine în fanfic scrie excelent).

Provocări de început de an

Îmi plac cărțile victoriene, îmi plac basmele, îmi place fantasy-ul, e ok și SF-ul, e ok și istoria (e o adăugire recentă), îmi plac cărțile scrise simplu, îmi plac cele elaborate. Nu-mi plac post-modernismele hiperermetice, nici naivitățile, nici umorul slab în care se scriu în ultima vreme parodiile (umorul gen Hollywood).

Chestia e că am cărți pe care tot aș vrea să le citesc, dar nu acum, cărți care mă atrag, dar altele care par pe moment mai interesante etc. Mi se pare că o provocare de început de an nu trebuie să fie, neapărat, o provocare, ci mai degrabă o reamintire.

Anul trecut aveam o listă, anul ăsta am mai mult direcții generale. Vreau să citesc seria „A History of Private Life” (volumele pe care nu le-am citit încă), mai multe fanfic-uri și mai multe cărți mai vechi. Și mai puține prostii.

Și dacă tot suntem la prostii…

Cele mai mari dezamăgiri în 2015

  • Traducerea în română pentru The Name of the Wind de Patrick Rothfuss: Numele vântului, scoasă la Rao. Atât de mult mi-a plăcut cartea în engleză încât voiam s-o cumpăr în română, în format fizic. Am luat-o de pe raft la un târg de carte, am deschis-o… și stilul fluent, elegant, fermecător al lui Rothfuss era făcut ferfeniță. „Am stat să cuget. Întrebările lesnicioase din vremea lecțiilor nu erau niciodată atât de lesnicioase.” Traducerea: Graalsoft. Nu recomand varianta în română nimănui, sună ca un școler care încearcă să fie arhaic din motive necunoscute de nimeni.
  • Nuvelele scrise de Sarah A. Hoyt. Am un cunoscut care e fascinat de blogul lui Sarah Hoyt, o scriitoare prolifică cu un număr decent de fani și vreo două-trei premii. Dezamăgire totală: nu și-a șlefuit stilul, poveștile sunt mai degrabă rezumate unde nu pare să fi avut chef să scrie și sunt neinteresante acolo unde sunt mai pe lung. În plus, ce-i pe Amazon e uneori extrem de prost redactaat.
  • Cassandra Clare, care are seria Instrumente mortale. Tipa era odată o personalitate prin lumea fanfiction, unde scrisese o trilogie extrem de lungă pe baza Harry Potter. Din păcate, a plagiat o grămadă de replici și a fost un scandal. Trilogia respectivă avea farmecul ei, în ciuda hibelor. Avea o poveste cât de cât interesantă, interpretări mișto ale personajelor, chestii de genul ăsta. Ei bine, când a obținut un contract pentru o serie originală, a preluat o mare parte din trilogia inițială, a scos tot ce aparținea altora și a publicat Instrumente mortale – primul volum e practic ce era în fanfic, un pic adaptat, dar cam fără suflet.
  • Zile liniștite la Clichy, de Henry Miller. Tropicul cancerului de Miller e o carte brutală, dură, cu idei incisive și o filozofie aproape violentă, flămândă, dezgolită. Zile liniștite la Clichy e o carte cu o grămadă de femei dezgolite.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *