Solenoid: Liiceanu și Cărtărescu ne gâdilă orgoliul
Cărtărescu a scos un volum mare și greu, Solenoid. Acuma, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a sunat vag cunoscut termenul. Nu suficient de cunoscut însă, ca să nu apelez la dex.
Cărtărescu a scos un volum mare și greu, Solenoid. Acuma, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a sunat vag cunoscut termenul. Nu suficient de cunoscut însă, ca să nu apelez la dex.
Cred că am mai zis în câteva rânduri că am o pasiune pentru puzzle-uri. Dimensiunea standard pe care o prefer e de o mie de piese: distracție de vreo zi sau două, numai bună pentru un weekend în care am chef să ascult o carte audio sau podcast-ul ICR (nu, nu cei finanțați de Stat).
Unul dintre serialele la care mă uitam la începutul anilor 2000 era Gilmore Girls – nu mai țin minte pe ce canal era, dar l-au tot dat la TV și am rămas cu impresii foarte bune despre el. Dialoguri rapide și amuzante, un orășal american absurd, protagoniste simpatice și faze memorabile, pe care le puteam semi-cita din memorie la ani după ce le văzusem.
Black Mass e un film cu gangsteri. E un film care are atâția gangsteri încât nu-și mai bate capul să aibă o poveste care să mă prindă sau personaje de care să-mi pese. Gangsterii bat apa în piuă despre loialitate, ceea ce generic, foarte generic și după ce e generic, continuă să fie generic.
După primele 100 de pagini mă întrebam de ce nu-mi place Cimitirul din Praga, chiar dacă Umberto Eco în general îmi place. Numele trandafirului mi-a rămas întipărit în minte de acum câțiva ani buni (o să trebuiască să-l recitesc să văd ce-am ratat atunci, dar…) Baudolino iar: aceeași atmosferă medievală, de data asta cu multe întâmplări și creaturi fantastice. Pendulul lui Foucault? Mi-o amintesc în culori mai neclare, dar oricum știu că m-a prins.
Ah, merde. Zilele astea, după ce am terminat cu Cimitirul din Praga (recenzia va sosi în curând), m-am aruncat asupra colecției Jules Verne, de la Editura Adevărul Holding. Întâi am fost impresionată pozitiv de ediție: arată ca vechea colecție Verne, pătrățoasă, cu coperți cartonate, pagini cu scris mare, dar făcute îngrijit și plăcute la citit. Mai sunt greșeli pe ici, pe colo, litere lipsă și alte probleme tipografice, dar nu e chiar atât de deranjant. Nici măcar tendința dubioasă de a pune virgulă după semnul întrebării sau al exclamării nu m-a perturbat. (poate sunt eu Zen zilele astea, totuși, că începe să bată la ochi ușurința cu care trec peste toate)
Despre Solaris nu știam aproape nimic înainte să o iau în mână. Știam că e SF. Știam că a fost odată un film numit Solaris în regia lui Tarkovski. Și știam că există o melodie după Bach, The Sea Named Solaris, deci existau șanse să fie vorba despre o mare undeva prin poveste.
Renunț la Dacopatia lui Dan Alexe. Aveam de gând să o citesc până la capăt ca să-i fac recenzia, dar e o carte care mă enervează la fiecare a doua pagină.
Primul lucru care atrage privirea la Istoria tărâmurilor și locurilor legendare e frumusețea cărții în sine, ca obiect. De la prima răsfoire dai peste hărți, ilustrații, tablouri vechi, toate alese pe sprânceană, de ți-e mai mare dragul să caști ochii. Și, trebuie să recunosc, combinația de frumos și interesant a fost cea care m-a convins s-o și cumpăr.
În perioada asta văd numai pirați în fața ochilor. Poate pentru că văd tone de pirați la muncă și îmi cer să le traduc de toate. Așa că am făcut un playlist de 5 melodii piraterești, de la epic la absolut aiurit: