După primele 100 de pagini mă întrebam de ce nu-mi place Cimitirul din Praga, chiar dacă Umberto Eco în general îmi place. Numele trandafirului mi-a rămas întipărit în minte de acum câțiva ani buni (o să trebuiască să-l recitesc să văd ce-am ratat atunci, dar…) Baudolino iar: aceeași atmosferă medievală, de data asta cu multe întâmplări și creaturi fantastice. Pendulul lui Foucault? Mi-o amintesc în culori mai neclare, dar oricum știu că m-a prins.

Deci, care era problema mea cu Cimitirul din Praga? M-am foit, mi-am ros unghiile și am încercat să mă prind nu doar dacă-mi place sau nu (răspunsul era spre nu), ci de ce nu îmi place.
Parțial, formatul cărții. Editura Polirom are mai multe colecții, unele mai fericite, altele mai puțin. Colecția Actual e plăcută la vedere, seamănă un pic cu Humanitas ca dimensiuni, hârtie și fonturi (sau seamănă mai mult). Colecția în care e Negru și roșu a lui I.T. Morar e tristă, după cum ziceam acolo, litere neclare, șterse… și Top 10+ e o colecție care-mi place enorm ca idee, dar care îmi displace ca înfățișare. Cărțile și autorii sunt fix ce trebuie, cărțile ca obiecte lasă însă de dorit.

[][1]

Pagina de mai sus e prost scanată – cartea e groasă, nu prea stă deschisă la 180 de grade, am făcut și eu ce-am putut cu ea. Dar cred că se vede că fontul e gros și lipsit de eleganță, nu e tocmai o plăcere la citit.

Sunt trei „vorbitori” în carte: personajul principal, Simonini, abatele Dalla Piccola și un narator nenumit, fiecare cu scrierea proprie. Naratorul e cel care vorbește grosolan, Simonini e cel cu un scris mai normal și abatele scrie cu un font de mașină de scris.

[][2]

Îmi dau seama acum că de multe ori discut despre traducere și despre cartea ca obiect în recenzii. Poate părea o obsesie personală, mai ales în condițiile în care viziunea generală spune că ideile unei cărți contează, nu forma, dar eu consider că și forma are un rol important. Un vin prost servit într-un pahar de cristal e tot un vin prost, dar nici o brânză bună în burduf de câine nu face prea multe parale.

Și că tot vorbeam: dacă vă uitați la ce scrie pe pagina asta, vedeți vreo două linii de dialog în mijlocul paragrafului (una e în partea de sus și e ștearsă din cauza scanării; a doua însă e la mijlocul paginii și e cât se poate de vizibilă). E o problemă care tot revine în volum și pe care-l face să aibă un aer din ce în ce mai ieftin… Ilustrațiile făcute în stilul secolului XIX dau însă foarte bine în text… fără să fie meritul celor de la Polirom, ci ale editurii originale, de la care au fost preluate.

Îmi pare foarte rău să scriu asta, mai ales că, după cum spuneam, Top 10+ e o colecție care mi se pare extraordinară ca idee, care e fix ce trebuie ca direcție de abordare: cărți bune, cărți de referință, cărți care au o valoare mare și sunt recunoscute pentru asta, vândute la un preț accesibil… dar realizarea nu e fix ce ar trebui. Cred că o să revin mai încolo cu comentarii mai ample legate de cărți ca obiecte, însă acum să revin la Cimitirul din Praga.

Umberto Eco are, din câte remarc, cam același stil de scris de la carte la carte: oferă tone de detalii bazate pe realitatea perioadei, descrie lumi cu o minuțiozitate extraordinară și o erudiție pe care rareori o vezi – și se axează nu pe adevărurile universale care transcend epocile, ci pe diversele idei nebunești care le-au marcat. Cimitirul din Praga are ca teme largi conspirațiile reale și cele închipuite, masonii și serviciile de (dez)informare ale statului, evreii și comploturile.

Într-o zi, Simonini se trezește fără niciun fel de amintire despre sine. Se uită în jur la casa în care locuiește, la clienții care-i intră pe ușă și devine clar că e un fel de falsificator de acte și mic bișnițar – așa că se apucă să-și scrie viața, în speranța că-și va aduce aminte cine este și ce trebuie să facă în continuare.

Din când în când, scrierile lui sunt întrerupte de ale abatelui Dalla Piccola, care nici el nu știe exact de unde vine și ce face, dar pare să trăiască în casa vecină cu a lui, care poate fi accesată printr-o ușă interioară. Cei doi nu se întâlnesc niciodată, se trezesc unul în patul celuilalt și, ce mai, sunt una și aceeași persoană, chiar dacă mult timp se îndoiesc de asta.

Împreună, scriu istoria lui Simonini, care a fost crescut de un bunic antisemit și care a ajuns la maturitate notar și falsificator de acte. Din una în alta, a fost implicat în tot felul de conspirații ale serviciilor secrete, și-a făcut meseria cu mult zel, și-a înjunghiat și omorât prietenii fără scrupule ca să atingă scopurile impuse și a falsificat și mințit, mereu convins că făcea fix ce trebuie, în cel mai logic mod posibil.

E un om absolut mizerabil, de o răutate perfectă în contextul secolului XIX, care ascunde cadavre în pivniță, trădează fără scrupule și are o singură pasiune reală: mâncarea. În rest, urăște evreii, urăște femeile, urăște italienii,urăște  francezii și nemții și pe oricine îi iese în cale – dar cu precădere urăște evreii și femeile, cu care s-a străduit să nu interacționeze niciodată (practic, urăște mai mult ce nu cunoaște decât ce cunoaște).

Simonini nu încearcă să afle mare lucru, dar pune cap la cap cioturi de idei ca să creeze adevărul după chipul și asemănarea urii lui – astfel încât creează „Protocoalele înțelepților Sionului” ca încununare a întregii lui vieți.

Pare o carte fascinantă… mai ales dacă e citită în altă ediție.