Acum câțiva ani mi-am dat seama că de fiecare dată când cineva mă întreba „Ai văzut filmul…” nici măcar nu mai trebuia să aștept să termine. Răspunsul automat era „Nu”. Bine, uneori retractam, că totuși văzusem Star Wars și Lord of the Rings, dar cultura mea cinematografică era mai plină de găuri și lipită de substanță decât un năvod folosit pe post de rochie.

Ieri am întrebat pe blog ce vă sugerează următorul citat:

Am mai povestit cât de mult îmi place jucăria asta, dar o fac din nou, că eMag îl dă azi la reducere, la 300 lei. Și e chiar fain.

Ninge afară de duce locul. Când eram prin școală speram mereu că se fac troiene de câte un metru, să se închidă școlile și în Sf. Gheorghe, dar n-am avut niciodată norocul. Se făcea doar câte un ger de -20-și de grade (ziua) de simțeam că am sloiuri de gheață în loc de pantaloni și mi se lipeau nările una de alta când inspiram.

Tocmai am terminat de citit Pendului lui Foucault, de Umberto Eco (varianta în engleză pare mai bine tradusă). E o carte în care te poți rătăci, în sensul în care te apuci de citit, după care dispari în jungla de detalii și eventual peste vreo lună te descoperă o expediție de arheologi veniți să vadă ce se află sub muntele de cărți. Care munte de cărți? Ăla în care te îngropi când încerci să afli dacă Eco a inventat ceva din ce a zis sau dacă a preluat toate nebuniile pe care le pomenește de la alții și ele chiar există pe bune.

Doctor Whoooooo! Doctor Who! Doctor Whooooo! Doctor Who!

Ok, ok, hai să nu mai sar în sus și-n jos pe aici. Pe Google.com se sărbătoresc azi aaaaproape 50 de ani de când a apărut primul episod din serialul britanic Doctor Who. Pe 23 noiembrie 1963, imediat după asasinarea lui Kennedy, când toată lumea avea alte probleme, BBC a lansat un serial nou SF, a cărui idee e „Un extraterestru care arată ca un om normal călătorește prin timp și spațiu într-o navă spațială mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară, care arată ca o cutie albastră.”

Cele mai mișto desene animate (ne-japoneze) pe care le-am văzut de foarte multă vreme. Despre o fetiță care are tone de energie și idei – și un urs, evident. Sunt absolut mișto, de la grafica foarte simpatică, la poveștile drăguțe, la fetița pe care numai când o auzi cu „Ui!” sau „Uiuiui!” sau strigând ursul (Mișcă? Michka? Mișkă? Mishka? Așa ceva. Înseamnă „ursulețul”, cică) știi că urmează Ceva.

Ender (Asa Butterfield) are o voce mișto. E prima chestie pe care-am remarcat-o: începe filmul, îl auzim pe Ender povestind și are ceva matur, puternic, plăcut în voce. Excelent, pentru că Ender ar trebui să aibă undeva sub 15 ani (12?) și oricum să ne uimească.

[][1]

A fost odată ca-n povești, în țări în care scriitorii se iau mai puțin în serios decât se iau la noi, o trupă de oameni care au decis să scrie un roman într-o lună. Și i-au provocat și pe alții să facă la fel. Și, din an în an, au apărut tot mai mulți participanți până când au ajuns cu sutele de mii. Pentru că se pare că sunt o grămadă de oameni care s-au gândit la un moment dat că ar vrea să scrie și toată chestia durează doar o lună, deci ce mare brânză.

[sorry, English readers. This is a plug for Romanians. It basically says: Listen to „Welcome to Night Vale”! It is awesome.]