Umberto Eco – Pendulul lui Foucault [recenzie-comentariu]

Tocmai am terminat de citit Pendului lui Foucault, de Umberto Eco (varianta în engleză pare mai bine tradusă). E o carte în care te poți rătăci, în sensul în care te apuci de citit, după care dispari în jungla de detalii și eventual peste vreo lună te descoperă o expediție de arheologi veniți să vadă ce se află sub muntele de cărți. Care munte de cărți? Ăla în care te îngropi când încerci să afli dacă Eco a inventat ceva din ce a zis sau dacă a preluat toate nebuniile pe care le pomenește de la alții și ele chiar există pe bune.

Practic mi-e foarte greu să spun ceva despre carte care să nu fie deja o interpretare. Așa că aproximativ tot ce e în articolul ăsta e mai mult un comentariu pe baza cărții. S-ar putea ca alții să vadă complet altfel lucrurile.

Trei tipi: Casaubon, cabalistul Diotallevi și Belbo. Casaubon e personajul principal. La început e doctorand în Milano, unde scrie o teză despre Cavalerii Templieri. În perioada asta sunt tot felul de proteste ale studenților (chestii bazate pe politică în principal). Se întâlnește cu Belbo, care lucrează la un fel de editură cu două fețe: una pentru chestii mai serioase, alta pentru autori care plătesc pentru a fi publicați. Diotallevi lucrează tot la editură.

Acțiunea seamănă pe alocuri cu un thriller psihologic, în alte părți are elemente de roman polițist, în altele e o dramă despre iubiri eșuate și momente ratate și peste tot are stilul greoi al literaturii post-moderniste care insistă asupra dificultății, referințelor aruncate în toate părțile, ironiei.

Tema centrală e ocultismul, care e prezentat într-un mod măreț, dar grotesc. La începutul romanului abia dacă-și face prezența prin cartea conspirativă a colonelului Ardenti, dar spre sfârșit începe să înglobeze totul. E ca un joc în care pătrunzi și care te face să-ți pierzi contactul cu realitatea, să recombini mereu elemente din viața de zi cu zi în forme complicate. E un joc care devine boală molipsitoare, pe undeva, o nebunie în care participanții se rătăcesc din ce în ce mai tare.

Editura la care lucrează Belbo și Diotallevi se reprofilează pe ocult atunci când subiectul începe să se vândă, Casaubon e recrutat ca ajutor și cei trei citesc tone de manuscrise conspiraționiste, toate repetând cam aceleași elemente. Încep să se joace cu ideile, să creeze un Plan al lor, să potrivească ideile conspirative ale lui Ardenti cu conspirațiile în general.

Ce e interesant e că deși inventează, deși datele sunt false, ele ajung să influențeze realitatea în care trăiesc, modul în care văd lumea, precipitează evenimente organizate de alții. E un miraj al unor povești ireale, dar care ajung să-i influențeze cât se poate de real. Deci pe undeva e un roman despre ocultism și despre cei care se lasă cuprinși de el. L-aș recomanda tuturor pasionaților de ocultism, pentru că merită.

Pe de altă parte, mai e o temă care tot reapare: conflictele violente de pe străzile satelor și orașelor. În Milano, Casaubon și Belbo fug de studenți revoluționari. În copilărie, satul lui Belbo a fost prins între două tabere armate. În Paris, la finalul romanului, există iar proteste studențești. Ocultiștii au violența lor – atât în istoria reală pe care și-o însușesc, în istoria inventată pe care și-o creează și în prezentul în care trăiesc. E o carte despre idei filozofice și violență fizică… sau cel puțin așa mi se pare.

Încă un lucru, care merită de luat în considerare: Pendului lui Foucault e scris la persoana 1, din perspectiva lui Casaubon, așa că până la urmă orice, inclusiv părerile exprimate de narator, sunt suspecte. Romanul, în totalitatea sa, e alunecos, dubios. La început complexitatea e bulversantă, ai senzația că trebuie să reții sau să înțelegi toate detaliile, dar până la final mi-am zis că ele nu sunt importante în sine, ci pentru ceea ce reprezintă: o mare de idei, date și conexiuni în care te poți îneca. Nu e important atât să înțelegi tot, cred eu, cât să asiști la tot. Cam cum asistă Casaubon și Belbo la diferite scene de violență stradală. Dacă te afunzi prea tare în ele, intervine tragedia.

O chestie pe care am remarcat-o, și care e pentru „inițiații” în teorii filozofice contemporane, e că mereu se alunecă de la o idee la alta, la infinit, fără final. Există un domeniu al cunoașterii numit semiotică care studiază comunicarea și modul în care înțelegem diferite semne și coduri. Una dintre teoriile semioticii spune că orice chestie pe care o folosim ca să înțelegem lumea și să ne înțelegem între noi trimite la alte idei, la alte concepte. Ca într-un dicționar: cauți un cuvânt, a cărui definiție e formată din alte cuvinte, pe care le cauți și dai de iar alte cuvinte – dar niciodată de obiectul pe care cuvintele îl reprezintă.

Planul ocult al celor trei, care alunecă mereu de la una la alta, îmi amintește de teoria asta: se alunecă mereu de la un concept la alte concepte, se vorbește mereu de idei, dar în spatele lor nu se găsește acel obiect, acea Idee mistică pe care se presupune că o reprezintă. E doar o eternă căutare, o învârtire în cercuri. Pentru mine, Pendulul lui Foucault e și o rezolvare a unei probleme semiotice încă actuale. Și cine știe ce idei a mai țesut Umberto Eco prin text, pentru că am limitările mele din punctul de vedere al cunoașterii teoriilor literare, semiotice, filozofice actuale.

Deci. Merită citită. Eu personal cred că ideile oculte nu trebuie luate foarte în serios, ci sunt acolo mai mult ca să-ți arate clar lumea în care trăiesc personajele. E drept, e greoaie, dar interesantă din multe puncte de vedere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *