Articolul avea inițial titlul, „Melodiile mele favorite din League of Legends”, dar de fiecare dată când scot oamenii ceva nou, știu că mai devreme sau mai târziu o să ajung să ascult melodia pe repeat.

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

Am tot auzit de bine de jocurile „The Witcher” încă de când a ieșit al treilea pe piață, în 2015. Am tot vrut să le joc, dar cumva nu s-au legat lucrurile decât în decembrie, când în sfârșit am avut și timpul, și dispoziția necesară ca să mă apuc de ele.

„The Big Bang Theory” e un serial sitcom lansat în 2007 pe care am încercat să-l urmăresc acum vreo 10 ani, când era la început, și care nu m-a prins deloc. Acum, s-a întors să mă bântuie. Am trecut prin o grămadă de episoade și trebuie să recunosc că-mi place să-l urăsc.

Am fost zilele astea la o lansare de carte. A fost o decizie spontană; pur și simplu am văzut afișul, am intrat în librărie să văd cartea, am decis că pare interesantă și mi-am zis că dacă rămân în oraș până la ora evenimentului, particip.

Am fost să văd „Joker”. Nu acum, ci pe 4 octombrie, când am scris următorul mini-comentariu pe Facebook:

Acum doi ani mi-am făcut abonament la o cutie cu crănțănele japoneze, Tokyo Treat. De conceptul de abonamente la cutii am discutat de curând aici.

Să faci mișto de „Fluturi” de Irina Binder e foarte ușor și a făcut-o multă lume. Așa că evident că merg contra curentului și vreau să discut serios de ea.

La sfârșitul lui iunie am fost în vizită pe la amica Ioana și ne-am uitat la „Into the Spider-Verse”, care e probabil cel mai bun film Spider-Man. Mi-a luat un pic de timp să mă prind că îmi plăcuse mai mult decât m-aș fi așteptat și că tot îmi stătea gândul la el, dar până la urmă l-am cumpărat și l-am adus acasă – spre surprinderea enormă a lui D., care nu cred că m-a mai văzut cumpărând filme până acum.

Când eram în școală nu-mi plăcea istoria, lucru pe care nu ezitam niciodată să-l spun. Așa că, într-o zi, o prietenă și fostă colegă de clasă a mamei mele mi-a zis că trebuie să citesc neapărat „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. Am plănuit mulți ani la rând să o citesc, ba m-am și apucat de vreo două ori de ea și n-am ajuns prea departe.