Marea Witchereală de la finalul decadei
Am tot auzit de bine de jocurile „The Witcher” încă de când a ieșit al treilea pe piață, în 2015. Am tot vrut să le joc, dar cumva nu s-au legat lucrurile decât în decembrie, când în sfârșit am avut și timpul, și dispoziția necesară ca să mă apuc de ele.
Bineînțeles, tot atunci a fost lansat și primul sezon din serialul „The Witcher” de pe Netflix, care e Marele Subiect Al Începutului De An. Și apoi mai există și seria de cărți de la care a pornit totul.
Evident că am ajuns să mă apuc de toate în paralel. Experiența e… ceva.
Witcher I
Primul joc „The Witcher” a fost publicat în 2007 și mi-a fost prezentat ca fiind mai greu de jucat și mai puțin interesant decât celelalte, pentru că i s-ar simți vârsta, grafica n-ar fi deloc de vârf etc. Acuma, eu sunt o persoană mai puțin orientată spre vizual, așa că mi se fâlfâie de grafică, atâta timp cât nu există elemente de o urâțenie deosebită (în Skyrim: Elder Scrolls, de exemplu, au investit toți banii în decoruri și pe urmă au folosit drept modele pentru personaje niște hoituri).
Primul joc Witcher începe așa:
Geralt, un witcher (vânător de monștri) se luptă timp de o noapte cu o prințesă care e blestemată să fie strigă/strigoi. Faptul că reușește să o țină afară din mormânt până dimineața o face să redevină ființă umană.
Apoi începe jocul. Primul lucru pe care-l aflăm e că Geralt și-a pierdut memoria. Habar n-are de nimic, știe doar să dea cu sabia și că de câteva săptămâni încoace stă cu niște alți witcheri și cu o vrăjitoare, Triss, într-un castel dărăpănat care e sediul tuturor witcherilor și care arată mai dezastruos decât casa noastră înainte de curățenia de sărbători.
Nu trece mult și sunt atacați de niște indivizi din gruparea Salamandra. După ce reușesc să respingă atacul, dar li se fură tot felul de chestii importante, witcherii se duc care încotro să descopere ce se întâmplă de fapt și să-și oprească inamicii din ce răutăți or fi vrând ei să facă cu lucrurile furate.
Geralt ajunge în Vizima, un oraș condus de prințesa Adda, fosta strigă pe care a salvat-o în introducere; regele nu e prin zonă. În schimb, în zonă sunt ciuma, monștrii și tot felul de alte probleme, dintre care unele sunt rezolvabile de Geralt în timp ce încearcă să descopere ce e cu Salamandra.
Se întâlnește cu tot felul de oameni care-l știu pe el, dar evident că reciproca nu e valabilă (în sfârșit, un personaj de joc cu care mă pot identifica). E prieten bun cu Shani, o vindecătoare, cu Zoltan, un pitic, cu Triss, o vrăjitoare cu care se pare că are o relație (și cu Shani are?), și Dandelion, un bard. În plus, mai salvează și un copil cu puteri magice, Alvin, pe care-l semi-adoptă.
Jocul are o atmosferă destul de apăsătoare și o lume care pare complexă. Am înțeles că următoarele din serie sunt din ce în ce mai bune, dar și aici lucrurile merg bine. Ideea cu amnezia e perfectă ca să te introducă în univers și e interesant să mergi de colo-colo și să asculți povești despre ce se întâmplă în lume și despre ce a făcut personajul tău, care habar n-are de nimic.
Ah, și e aproape o parodie cât de ușor ajunge Geralt în pat cu o grămadă de femei. Ai inclusiv o replică NPC care te urmărește amuzată prin Vizima: „A witcher! Hide your women!”.
Seria TV
În timp ce eu mă plimbam prin Vizima investigând suspecți și bătându-mă cu diverși monștri prin mlaștini și cimitire, ne-am apucat să ne uităm și la serial.
Serialul începe cu Geralt care se bate cu o kikimora, unicul lucru pe care l-am recunoscut cale de câteva episoade.
Geralt se duce în cel mai apropiat oraș să-și ia banii pe monstru, dar descoperă că l-a omorât degeaba, nimănui nu-i pasă. În schimb, nimerește la mijlocul unui conflict între Stregobor, un vrăjitor care se ascunde pe unde poate, și Renfri, o prințesă născută în timpul unei eclipse care și-ar dori să-l scape pe vrăjitor de cap. Renfri e crezută a fi un monstru și a fost tratată toată viața ca atare. A fost hăituită, a avut asasini pe urmele ei, numai lucruri neplăcute, iar o parte din astea se datorează lui Stregobor.
Geralt ajunge în zonă la timp ca Renfri să-i profețească că nu va putea scăpa de o fată din pădure.
Între timp, o cetate e asediată de inamici. Regina e rănită mortal și îi spune prințesei moștenitoare, Cirilla, să fugă la Geralt, care e destinul ei. Cirilla fuge prin pădure. AHA! IATĂ FATA DIN PĂDURE!
Cirilla fuge episod după episod prin pădure și Geralt se plimbă prin toată lumea ucigând monștri și văzându-și de treaba lui fără să-și bată deloc capul s-o găsească. „Deh,” mi-am zis, „dacă fata aia e destinul lui și n-o să poată scăpa de ea, probabil că n-are sens s-o caute prea tare.” Între timp, o tânără cocoșată, Yennefer, e luată ca ucenică de o vrăjitoare și se chinuie să facă până și cele mai mici vrăji așa cum ar trebui.
Ce legătură au toate astea cu jocul? În primă instanță, zero.
Când am comentat că nu recunosc nimic și că Geralt e probabil la cinci mii de kilometri distanță de Ciri și că habar n-am cum s-a gândit regina s-o trimită la un individ care are aventuri în alt colț de lume, am aflat că cele trei fire narative nu se întâmplă în paralel, ci au loc în decenii diferite. Ăăă… ok?… Și eu de unde să pricep asta, că n-am avut o Renfri să-mi profețească cronologia serialului?
Ulterior, faza cu timpurile diferite s-a clarificat și în serial, când Geralt s-a întâlnit cu regina-bunică pe vremea când Ciri nu era născută încă. Dar primele episoade sunt confuze rău, mai ales pentru că n-auzisem de Cirilla, Yennefer și majoritatea celorlalți. Din joc, au apărut Triss și Dandelion.
În fine, chiar și plictisindu-mă parțial la început, chiar și nepricepând foarte bine ce se întâmplă (sau, mai exact, când se întâmplă), tot m-a prins un pic.
Până nu uit: Geralt are succes la femei și e ceva nuditate prin serial, dar scenele sunt făcute cu umor. E genul de individ care simte jena și de care prietenii pot face mișto. Și imaginea lui stând nesigur pe el cu o carafă de suc de mere în mână în mijlocul unei orgii inspirate de magie face toți banii.
Cartea
Până acum am citit doar „Ultima dorință” – prima carte din serie, cronologic vorbind, chiar dacă a doua publicată de Sapkowski; e una dintre cele două cărți de povestiri scurte care au loc înainte de acțiunea principală din seria de romane (complicat cu scriitorii ăștia).
Începe cu o tipă care intră peste Geralt ca să se culce cu el. Spre deosebire de joc și de serial, care așteaptă aproximativ cinci minute înainte să-i arunce o femeie în brațe, Sapkowski sare direct la acțiune.
Geralt din carte are și el ceva succes la femei, dar fără umor sau parodie, din păcate. E un erou, deci e magnet de femei, ca un James Bond pe care ar trebui să-l luăm foarte în serios. Chiar dacă se culcă cu o vrăjitoare printre dărâmăturile unei case care a picat peste ei, e serioasă treaba, ok?! Super-romantic șamd. Omul are o revelație a tandreții sau ceva de genul.
Față de joc și serial, cartea e diferită ca stil. Poveștile sunt spuse mai mult prin dialogurile unor oameni foarte vorbăreți (îmi imaginez niște polonezi după câteva păhărele) și sunt reinterpretări ale unor basme. Renfri e Albă-ca-Zăpada – mama ei a văzut într-o oglindă magică că Renfri avea să aducă distrugere în lume, așa că a vrut s-o omoare. Întâi a trimis-o în pădure cu un vânător, dar Renfri l-a omorât (când a vrut s-o violeze) și a fugit. Apoi a trăit în pădure cu șapte pitici (tâlhari), apoi aproape a fost ucisă prin otrăvire… toată povestea e acolo. Doar reinterpretată în altă cheie.
E și o „Frumoasa și bestia”, tot la fel de explicit făcută după basm.
Atmosfera e deci mai puțin întunecată și nu foarte subtilă. Geralt n-are aceeași aură mistică, deși are puteri destul de mari contra monștrilor – iar uneori nu pare să fie deosebit de inteligent. Am recunoscut diverse episoade din serial (Renfri, întâlnirea cu elfii și cu țapul, logodna fiicei lui Calanthe, striga), dar mi se pare că serialul este o adaptare a cărților prin prisma jocurilor. Ceea ce, sincer, e mai bine decât dacă ar fi fost doar o adaptare a cărților.
Striga
Episodul cu striga a fost primul pe care l-am văzut în toate variantele. La fel ca moartea părinților lui Bruce Wayne, pare un episod definitoriu, dar interpretat altfel de fiecare dată.
În joc, primul lucru pe care-l afli e că Geralt s-a bătut cu striga și că i-a învins blestemul petrecând toată noaptea alături de ea, de la amurg la răsărit, iar trădătorul care a aruncat blestemul a fost folosit pe post de momeală. Mai târziu, te întâlnești cu prințesa, care are încă o plăcere deosebită să mănânce carne crudă. Dacă vorbești destul cu lumea, afli că oamenii au o părere proastă despre rege pentru că el e și tatăl prințesei, și fratele mamei ei. Acest detaliu nu pare foarte important.
În serial, adevărul despre paternitatea strigăi este extrem de important și trebuie smuls cu cleștele. Într-un episod detectivistic, Geralt investighează zvonuri despre un monstru, e adus la palat oarecum în secret, acolo vorbește cu regele și reușește să-l preseze în așa fel încât regele recunoaște că prințesa e și fiica lui, nu doar a surorii lui. Geralt spune o poveste de groază despre nașterea prințesei și reușește cumva să-l descopere pe cel care a aruncat blestemul și să afle de la el cum poate fi frânt.
În carte, din discuții cale de 12 pagini, aflăm din prima clipă că prințesa e fiica regelui și a surorii lui. Nu e un secret, pentru că regele după ce-și lăsase sora însărcinată și voia s-o ia de nevastă. Sora a murit la naștere, dar fiica s-a născut monstru. Așadar, regele o vrea vindecată, nu ucisă. Poate că bunica aruncase blestemul asupra copilului din oroare față de incest, poate că altcineva o făcuse, nu se știe – noroc că a trecut Geralt pe acolo, pare genul de om care să încerce s-o vindece, altfel unde-i stau picioarele, îi va sta și capul.
După o discuție în particular cale de încă patru pagini, în care Geralt dă semne că nu prea vrea să-i atârne viața în cumpănă, regele îi zice că dacă nu reușește și nu reușește s-o vindece pe prințesă, atunci poate s-o omoare:
– Îmi inspiri încredere, a spus. Deși știu bine că ești un ticălos. […] Mi-e teamă că nu voi ști niciodată dacă ai de gând să-mi salvezi fiica sau s-o omori. Dar batem palma. N-am de ales. Știi de ce?
Geralt n-a răspuns.
– Pentru că eu cred, a spus regele. Cred că suferă. Nu-i așa?
În funcție de preferințe, fiecare versiune de Witcher merită, mai mult sau mai puțin.
Primul joc, cel puțin, e distractiv (tot aud că sunt și următoarele, dar n-am ajuns la ele). Povestea pare să se petreacă post-serial (depinde și de cât de mult întind serialul, dar oricum, post-ce-e-la-TV-și-ce-va-fi-în-sezonul-următor-probabil).
Cărțile nu sunt geniale, dar nu sunt rele. Traducerea în română e arhaizantă și Geralt e descris de obicei ca „vânător” sau, într-un caz, „vrăjitor de monștri” (p. 285). Altfel, are un oarecare farmec – e unul din cazurile rare în care cuvintele mai arhaice funcționează. Cred. Făcând abstracție de traducere, acțiunea nu pare epică și nu are greutatea serialului, dar merge. Poate în cărțile viitoare va deveni mai interesantă, dar nici primul volum nu e slab, chiar dacă m-aș fi așteptat la mai mult din partea lui.
Serialul e confuz pe alocuri. Noroc că-l dezbracă pe Geralt și-l bagă la îmbăiat ca să avem cu ce să ne scăldăm ochii până își amintește scenariul unde voia să ajungă. Geralt din serial e puternic inspirat de cel din joc – se simte pe el că nu e un om obișnuit și că există un motiv bunicel să fie oamenii reticenți la el. Nu cred că o să fie Marea Lovitură sau Marea Obsesie a următorilor ani, așa cum s-a tot profețit prin social media, dar dacă te prinde, ai ce vedea și discuta.
Una peste alta, nu-i rău. Singura problemă reală e că în universul din serial nu există Dumnezeu. Sau cel puțin, așa deduc din ce văd – că n-a fost nimeni la început care să zică „Să fie lumină!”, așa că a rămas totul într-un întuneric general, de trebuie să reglezi luminozitatea la ecran ca să nu stai doar să asculți cartea audio de pe Netflix.