Acum un număr de ani citeam predominant literatură din secolul 19, iar acum mi-a revenit cheful pentru povești mai vechi. Am căutat ceva de sezon și mi-au picat ochii pe un volum de Edgar Allan Poe pe care-l am de multă vreme, dar pe care nu l-am citit. E.A. Poe (1809-1849) e un scriitor american, cunoscut mai ales pentru povestiri scurte și poezii. Poezia „Corbul” e printre cele mai citate și faimoase teste ale lui și a fost printre primii care au scris povestiri polițiste.
Mi se întâmplă uneori să mă arunc într-o nouă zonă de interes cu mult entuziasm, iar în 2020 a venit rândul istoriei literaturii române. …Hai să așteptăm un pic să plece cei 80% dintre cititori care au auzit subiectul și vor să plece acum. Îi înțeleg perfect. Și eu aș pleca. Bun. Acum că suntem doar noi aici. Mi-am schimbat anumite păreri despre literatura română, dar nu neapărat în bine – doar văd lucrurile ca fiind mai interesante.
Încă de prin iarnă, când încă ne deplasam fără griji pe unde voiam, maică-mea m-a anunțat că s-a deschis un restaurant nou în Sfântu Gheorghe, care pare interesant și unde „trebuie neapărat să mergem când vii pe aici”. Avem amândouă o pasiune pentru mâncare și încercat chestii noi – așa că, deseori, nu ne gătim una alteia decât demonstrativ (de exemplu, eu am demonstrat că da, supa aia cu fructe de mare și lapte e chiar bună).
Mihai Iovănel a publicat în Scena 9 o listă de romane lungi, pentru că prea se plânge lumea că un film de trei ore e prea mult. Vă recomand s-o citiți, e mișto. Dar articolul lui m-a făcut să mă întreb care sunt cele mai lungi cărți pe care le-am citit eu, așa că am dat o tură pe Goodreads și mi-am sortat cărțile citite în funcție de numărul de pagini.
Prima oară am citit „Băieții din strada Pál” în copilărie, în ediția publicată în 1957 la Editura Tineretului. Dacă nu mă înșel, cartea scoasă acum la Editura Arthur e o reeditare a aceleiași traduceri. E una dintre cărțile care m-au impresionat enorm atunci; tehnic, o carte pentru copii, dar practic, scrisă foarte serios. Molnár Ferenc nu are tonul condescendent al adultului care încearcă să se coboare la nivelul copiilor, ci își privește personajele de pe o poziție de egalitate, de unde li se văd noblețea, inteligența și curajul.
Nu puteam să dorm într-o noapte și, în timp ce stăteam și mă uitam la tavan, mi-am dat seama că ce mă obsedează la „Trilogia sexului rătăcitor” nu e suferința, nu sunt bolile de care suferă personajele, nu sunt morțile, iubirile tragice, soții abuzivi, drogurile, mănăstirea și cele o mie de mici lucruri care se perindă într-o paradă a durerii întinsă pe trei generații. Nu sunt nici cuvintele sofisticate, stilul intelectual, ideile filozofice, imaginile metaforice și visele.
Mi-ar plăcea să existe posibilitatea pentru oricine să-și facă site-uri pe care să pună clipuri video, ca să nu fie atât de vulnerabile pe cât sunt acum, dar streamingul video e o problemă enormă și, deocamdată, nu prea avem soluții care să nu fie Youtube. Astea fiind zise, de ceva vreme încoace, drogurile mele de Youtube sunt clipurile despre haine istorice, create de persoane pasionate de istoria modei, informate, și sunt o plăcere de urmărit.
De obicei evit cărți și evenimente care se învârt în jurul temei feminității. Poate că în adolescență mă interesa ceea ce spuneau bărbații despre femei și femeile despre femei, având impresia că vorbeau, poate, și despre mine. În timp, însă, am ajuns să consider că încadrarea în „femei” și „bărbați” e pe cât de răspândită, pe atât de găunoasă. Trăsături de personalitate și obiceiuri, aruncate la grămadă, idei despre rolul și obiceiurile sexelor care se schimbă de la epocă la epocă – în fine, nu intru în detalii, ideea e că sunt o sceptică a ideilor de feminitate și masculinitate fixe care, cumva, ar transcende timpul sau cultura.
Voiam de destul de multă vreme să vorbesc despre ce înseamnă o carte „bine scrisă”, cu un „stil bun”, dar ar fi ieșit un articol extrem de lung pe blog. Așa că m-am înregistrat video. Vorbesc despre „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș, „O dimineață de iubire pură” de Yukio Mishima și „Harmonia caelestis” de Peter Esterhazy. (Scuzați faptul că rămân fără aer pe final, nu prea vorbesc mult de felul meu și e a doua oară azi că înregistrez materialul ăsta, primul fiind mâncat de Youtube.
Mă uitam la niște clipuri azi făcute de tipii de la RedLetterMedia, care discutau de noile serale Star Trek – și sunt perfect de acord cu ei că Star Trek: Discovery e o varză și că nu prea are legătură cu serialele originale. Vă recomand clipurile lor, sunt foarte mișto. Dar motivul pentru care scriu articolul e că povesteau și de un serial pe care nu l-am văzut, numit The Orville, care cică seamănă puternic cu serialele Star Trek vechi, ajungând să copieze estetică, abordare, până și fire narative.