„Când zulușii vor produce un Tolstoi îl vom citi, spunea cineva. E o viziune centrată pe vest, axată pe cultura occidentală. De ce ar trebui zulușii să producă un Tolstoi? De ce să scrie o Anna Karenina, de exemplu? Cultura Zulu nu trebuie să se supună standardelor noastre culturale pentru a fi acceptată, ne-am dat seama. Vedeți, în vremea colonialismului se credea că popoarele evoluează în aceeași direcție și că unele erau încă blocate în timp în epoca primitivă, sau în culturi medievale, lucru cu care nu mai suntem de acord: azi acceptăm că toate culturile sunt egale…”

A fost odată ca niciodată o limbă care nu folosea sunetul „V”, nici sunetul „J” și în care „L” și „R” coincideau, în care consoanele trebuiau musai urmate de una din cele cinci vocale (dacă nu cumva consoana era „N”), în care „tu” se pronunța „țu”, iar „hu” se pronunța „fu” – și ț și f nu se foloseau în alte contexte. Și „ji” era „gi”.

O chestie ușor enervantă la limba română, din punctul de vedere al traducerilor: unele cuvinte luate din alte limbi fie nu au o traducere standardizată, fie au mai multe, fie e mai complexă treaba.

Kil = kilogram = unitate de măsură a masei. (nu a greutății, greutatea se măsoară în Newtoni) Un litru de apă are un kilogram. Un litru de miere are cam 1,4 kilograme.

Notă pentru sine (și pentru oricine altcineva mai are problema asta). Cuvântul cu care am tradus „rant” din engleză e „tiradă”. Dicționarele peste care am dat spun „poliloghie” sau „polemică” sau „critică” sau „vorbărie goală”, dar eu rămân la varianta cu tirada.

Acum ceva vreme am primit împrumut „Pendului lui Foucault” de Umberto Eco, ediția 2005, scoasă la editura Polirom (puțin altă copertă decât cea din link). Acum vreo două zile mi-am adus aminte de ea, că era pe noptieră și pe mine mă ținea trează o insomnie ca la carte.

[sorry, English readers. This is a plug for Romanians. It basically says: Listen to „Welcome to Night Vale”! It is awesome.]

O, viața e-o cântare glorioasă,
O improvizație a armoniei
Și iubirea e întotdeauna frumoasă;
Iar eu sunt Maria a României.

Melodia asta e obsedantă. Și versurile sunt mai întunecate decât par la prima vedere.

Am văzut acum câteva minute un R.I.P. scurt pe timeline-ul unei prietene. Am dat pe Google, să văd dacă la noi s-a scris ceva despre el de către cineva mai avizat ca mine. Doar agenții de presă care repetă aceleași știri despre premiul Nobel din 1995, că și-a donat operele Bibliotecii Naționale a Irlandei. Și, inevitabil, că e „unul dintre cei mai cunoscuți poeți din lume”. Cu toate astea, nu văd pe cineva care să fi scris vreun articol de parcă ar fi auzit de Seamus Heaney înainte de ziua de azi.