Despre valoarea cărților

Când zulușii vor produce un Tolstoi îl vom citi, spunea cineva. E o viziune centrată pe vest, axată pe cultura occidentală. De ce ar trebui zulușii să producă un Tolstoi? De ce să scrie o Anna Karenina, de exemplu? Cultura Zulu nu trebuie să se supună standardelor noastre culturale pentru a fi acceptată, ne-am dat seama. Vedeți, în vremea colonialismului se credea că popoarele evoluează în aceeași direcție și că unele erau încă blocate în timp în epoca primitivă, sau în culturi medievale, lucru cu care nu mai suntem de acord: azi acceptăm că toate culturile sunt egale…”

Hm-hm-hm-hm. Poate că nu e o redare exactă la nivel de cuvinte a discursului vreunui profesor de la masterat, dar e o redare destul de bună a ideilor vehiculate acolo. Egalitatea culturilor. „Western-centric” – punctul de vedere centrat pe Vest, privit cu un oarecare dispreț, cu o oarecare dezaprobare sau vinovăție. De ce? Pentru că Vestul e doar o parte din lume și trebuie să respectăm toate culturile și să acceptăm că ele sunt egale cu a noastră. Punctul ăsta de vedere spune uneori și că nu există o valoare instrinsecă a cărților, de exemplu, pentru că valoarea e relativă – uneori suficient de relativă încât să devină irelevantă.

E un punct de vedere pe care nu-l pot reda în toate detaliile lui, din păcate, pentru că nu m-a convins. Eu mă situez undeva mai înspre partea tradițională a lucrurilor și cred în valoarea scriiturii în sine. Unii dintre cei mai prinși în punctul de vedere de mai sus începeau să alunece cu critica lor către politică, minorități, implicare socială – și să favorizeze genul de cărți care se potriveau ca niște mănuși cu ideile predate în mediul universitar. (dezamăgirea mea a atins cote maxime în facultate când au fost puși pe picior de egalitate John Fowles și David Lodge – Iubita locotenentului francez și Meserie! Nu am nimic împotriva lui Lodge în sine, am ceva împotriva alăturării celor doi)

Faptul că sunt foarte sceptică la ideea de valori complet relative vine din două motive mari și late:

  1. Am avut contact puternic cu literatură proastă de mai multe feluri. Acum câțiva ani am făcut voluntariat pentru Gutenberg, corectând variantele electronice ale cărților care urmau să fie postate pe site. Am „răsfoit” așa câteva mii de pagini de literatură de secol 19, plină de naivități, de stângăcii, de exaltări și fire narative de doi lei. Motivul pentru care Dickens e predat în școli când mulți alții nu sunt nu ține de norocul lui Dickens. Apoi, am petrecut o grămadă de timp citind fanfiction, ficțiune scrisă de fani, unde 70% din povești sunt tâmpenii, 20% sunt slabe, 5% sunt neinteresante și 3% nu mă interesează pe mine. Dar 90% clar că nu se ridică la nicio înălțime.
  2. Sunt scriitoare, ceea ce înseamnă că valoarea mă interesează nu la modul ipotetic, ci la modul cel mai direct. Pot să scriu ce vreau, dar anumite lucruri sunt mai puternice decât altele, unele idei sunt mai valoroase decât altele. Uneori reușesc să mă ridic la înălțimea pe care mi-o doresc, alteori nu, dar nu prea am de ales: trebuie să cred în înălțime și în calitate, pentru că altfel rolul meu e redus la absurd și orice încercare de a produce ceva bun este o iluzie.

Să însemne oare că am o definiție exactă a valorii? Că pot să pun în câteva cuvinte chintesența modului în care discerni o carte bună de una proastă? Nu neapărat. Calitatea unei cărți mi se pare că nu doar că ține de mai mulți factori, ci că poate fi pe mai multe direcții. Ce funcționează aici s-ar putea să nu funcționeze acolo. De la un roman psihologic, de exemplu, s-ar putea să vrei o reflexie a mentalităților reale ale oamenilor; de la o comedie s-ar putea să vrei mentalitățile respective comprimate și duse la absurd.

Deci, cărțile pot fi mai bune sau mai proaste, din punctul meu de vedere – dar unde „bun” poate însemna mai multe lucruri, nu un singur lucru.

Când am pus articolul precedent pe blog, zicând că citesc destul de mult (e un fapt, nu o realizare), un comentator a spus: „Decat sa cititi 1000 de carti proase, mai bine cititi doar cateva bune. Decat sa cititi n carti pe zi, mai bine cititi in tihna o carte care merita.”

Luând în considerare faptul că e plină lumea de cărți bune, de care eu cred că există, înseamnă oare că-i dau dreptate? Nu neapărat, deși în general aș încuraja oamenii să citească cărți bune, mai ales dacă n-au o pasiune deosebită pentru citit – dar bune în acest caz poate însemna ușoare, plăcute, interesante, care să te lase cu ceva fără să te chinuie pe parcurs. Sper că nu-și imaginează nimeni că i-aș recomanda cuiva care n-are chef de citit chestii complicate, sau că aș citi eu când sunt obosită și n-am chef de nimic, Paradisul Pierdut al lui Milton*.

Deși înțeleg perspectiva comentariului respectiv (bănuiesc că s-ar putea face un concurs de citit în care să troneze non-valori și singurul criteriu să fie cantitatea), nu sunt neapărat de acord cu implicațiile lui în general. În primul rând că pune un „ori, ori” unde nu-și are locul: faptul că citești 10 cărți, din care 5 sunt proaste, nu înseamnă că celelalte 5 nu sunt bune. Apoi, „în tihnă” – e ceva greșit în a citi Război și Pace pe nerăsuflate (dacă poate cineva să facă așa ceva – e ditamai cărămida)? Și în cele din urmă, pentru că nu cred că a citi o carte proastă e un lucru rău în sine. Am citit cărți proaste și, în cantități limitate, simt că și ele sunt bune la ceva: pun în perspectivă restul literaturii.

Altcineva a dat link către un articol cu care nu sunt neapărat de acord din mai multe puncte de vedere (avem definiții diferite ale valorii, de exemplu, și părerea mea e că Literatura Serioasă de care vorbește nu e neapărat bună, ci este privită ca fiind bună de elitiști, ceea ce e puțin diferit).

Însă articolul are o idee care chiar îmi place: că literatura nu te face mai deștept, ci depinde de tine să fii deștept și să gândești. Depinde de cititor cum interpretează, cum descoperă valoarea oriunde se uită. Chiar dacă citești cărți proaste, slabe, ușurele, asta nu te face automat mai puțin deștept, la fel cum faptul că citești cărți bune nu te face automat mai deștept.

Pe undeva seamănă cu ce cred eu: sunt cărți bune (în felul lor), cărți proaste (în multe feluri), cărți care merită citite mai mult și cărți care merită mai puțin – și nu e mereu foarte clar cum le distingi unele de altele. Peste asta mai adaugi faptul că unii sunt mai pe direcția unei cărți sau a alteia, că le vorbește mai mult un element care altora nu le spune prea multe. Însă ai libertatea de a citi ce vrei și ce-ți convine, pentru că nu ar trebui să existe o tiranie a cărților bune, și nici nu e un pericol din partea cărților proaste. Depinde de om de ce citește, cum interpretează, ce vede printre rânduri.

_________________

Notă de subsol:

* Pentru necunoscători, Paradisul Pierdut al lui Milton sună cam așa (traducerea mea, făcută la repezeală):

Despre a omului întâi neascultare și despre fructul
Acelui pom oprit al cărui gust fatal
A adus moartea-n lume și toată suferința noastrăȘi a pierdut Edenul; până când un om măreț
Ne va reîntoarce și va recâștiga Lăcașul fericit,
Cântă, Muză cerească, ce pe vârful tăinuit
Oreb, sau Sinai, l-ai inspirat
Pe Păstorul ce a învățat întâi seminția aleasă
Cum la-nceputuri cerurile și pământul
S-au ridicat din haos [..]

Aș dori să vă atrag atenția că încă nu s-a terminat prima propoziție a cărții – și nici nu se termină prea curând. Din câte știu Milton a ales intenționat o structură greoaie a cărții.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *