În 2020 s-au lansat două cărți ale unor autoare deja dragi mie, deși n-au scris prea mult: Susanna Clarke și Erin Morgenstern. Evident, am luat cărțile cu prima ocazie.
În perioada asta fac 8 ani de blog aici. Eram pe net și înainte, dar scriam sporadic și sub pseudonim în lumea internațională, nu printre români. Experiența e, per total, mult mai puțin satisfăcătoare decât aș fi sperat, ducându-mă în timp la concluzia că motivul pentru care mulți români emigrează e că nu mai pot suporta atmosfera sufocantă creată de cei din jur.
Sunt rareori adepta ideii că ceva trebuie distrus din rădăcini pentru a construi altceva în loc. De cele mai multe ori, ceea ce există, oricât ar fi de șubred, e mai bun decât nimic. Dar uneori dau peste lucruri care au făcut mai mult rău prin prezența lor decât ar fi făcut prin absență.
După cum ziceam de curând, m-am apucat să citesc E.A. Poe și să comentez.
Acum un număr de ani citeam predominant literatură din secolul 19, iar acum mi-a revenit cheful pentru povești mai vechi. Am căutat ceva de sezon și mi-au picat ochii pe un volum de Edgar Allan Poe pe care-l am de multă vreme, dar pe care nu l-am citit.
Hai să vă povestesc una personală, da’ puteți s-o dați și mai departe dacă vreți.
E un an un pic deprimant și nu prea am chef să scriu postări lungi și gândite. Scurte și gândite e mai greu. Iar negândite, nu văd rostul.
În perioada asta sunt în Sfântu Gheorghe (Covasna), din varii motive. Viața într-un oraș mic e mai liniștită, tipurile de mâncare pe care le poți cumpăra, mai puține, iar regulile legate de pandemii mai puțin respectate.
Mi se întâmplă uneori să mă arunc într-o nouă zonă de interes cu mult entuziasm, iar în 2020 a venit rândul istoriei literaturii române.
Cărțile au ajuns un fetiș. O văd la unii profesori universitari de modă veche, la psihologi de modă nouă, o văd când e vorba de îngrijorarea că „tinerii de azi nu citesc”. O văd când se acuză incultura generațiilor actuale.