Roxana-Mălina Chirilă

8 ani de blog – o poveste cu statistici

În perioada asta fac 8 ani de blog aici. Eram pe net și înainte, dar scriam sporadic și sub pseudonim în lumea internațională, nu printre români. Experiența e, per total, mult mai puțin satisfăcătoare decât aș fi sperat, ducându-mă în timp la concluzia că motivul pentru care mulți români emigrează e că nu mai pot suporta atmosfera sufocantă creată de cei din jur.

Vă așteptați la flori, mulțumiri și „omg, s-au făcut opt ani <3”? Ghinion. Sunt oameni cu care mi-a făcut plăcere să stau de vorbă, câțiva oameni mișto strânși pe drum și câteva persoane ale căror nume mă bucur mereu să le revăd (sau în unele cazuri, mă întreb ce mai fac). Dar dacă e să trag o linie, aș zice că ies foarte vag pe plus cu blogul ăsta.

Începuturi: 2012-2015

Blogul pe care-l citiți acum s-a născut dintr-o necesitate de PR.

În 2012, am mers la o conferință internațională despre secte unde am vorbit despre MISA. Știam că yoghinii au obiceiul de a târî prin noroi pe oricine e contra lor, deci puteam să mă aștept să facă la fel și cu mine. Nu voiam ca singurele informații despre mine de pe Google să fie ale lor și cele scrise de câțiva jurnaliști interesați doar de clicuri.

Am decis să preîntâmpin problema și să mă asigur că lumea găsește prostiile mele înainte să le găsească pe ale altora – dacă nu ești deosebit de cretin, tinzi să le fii mai simpatic celor din jur atunci când te văd vorbind de diverse decât atunci când scrie cineva ceva gen „Aşa cum ne-au obişnuit deja cei din grupuleţul minuscul al calomniatorilor ridicoli ai şcolii de yoga MISA, Chirilă nu se dezminte nici ea de stilul mizerabil şi fără scrupule al unor „paiaţe media” de teapa Ceciliei Tiz şi avo-căţelului Rapcea.” și „Pe blogul personal, Chirilă se lamentează că ar fi o victimă a şcolii de yoga MISA, dar, dincolo de aceasta, ea este cea care, cu un tupeu colosal atacă, discreditează şi calomniază şcoala de yoga.” (sursa)

Așa că am început să scriu pe roxanamchirila.wordpress.com. La scurt timp după aceea, mi-am luat domeniu și hosting propriu și m-am mutat aici.

Blogul ăsta a fost primul meu contact cu social media din România. Nu eram pe Facebook, Myspace sau unde mai erau românii pe vremea aia. Nu urmăream personalități de la noi. Intram cel mult pe blogul lui Mihai Rapcea, pentru că acolo se adunase majoritatea lumii care fusese la MISA și mă interesau păreri și noutăți în privința asta, dar blogul lui nu era tipic pentru internet, iar Rapcea mi se părea că avea unele poziții în extremă.

(Pozițiile xenofobe și homofobe au fost printre motivele pentru care am ajuns după o vreme să nu-l mai urmăresc și nici să nu mai intru în contact cu el.)

Întâmplător, perioada în care am creat blogul a fost și cea în care ajung să-i cunosc pe Dorin Lazăr și Ovidiu Eftimie. Prin ei, am cunoscut și alți bloggeri, am aflat că există VIP-uri gen zoso și am descoperit grupurile de social media românească, care nu semăna deloc cu ce știam eu. (Și de la care am învățat cum e cu drepturile de autor pe net și alte chestii importante.)

Înainte de finalul lui 2012, sălășluiam în fandomul internațional de limba engleză, în care cutumele și așteptările sunt diferite. Fandomul e o subcultură de creativitate, dialog, anonimat și nesiguranță, creată de oameni cu hobby-uri creative în comun. Se întinde pe forumuri, site-uri de comunități de blogging (livejournal, Tumblr) fanfiction.net, Archive of Our Own și nu numai. Comunitatea e cel mai important lucru, dar existența pe platforme e deseori precară, depinzând de toanele deținătorilor de platforme. Forumurile mureau uneori brusc, site-urile mari decideau că suntem indezirabili și ne blocau, unii creatori își trimiteau avocații să hăituiască indivizi care scriau, să zicem, povești despre vampirul Lestat.

Social media românească era – și este – complet diferită. Am descoperit mulți bloggeri care voiau să facă campanii, fie de marketing, fie sociale. Voiau proiecte. Bloggerii brașoveni voiau să convingă RATBV să devină mai bun. Unii bloggeri voiau să construiască case pentru săraci, sau alergau, sau făceau tot felul de lucruri pentru vizibilitate.

Am învățat multe despre ce să nu fac (preluatul de articole e furt), dar am și văzut că nu mă potriveam cu oamenii din „blogosferă”. Apoi am avut surpriza să descopăr bloggeri care nu se considerau bloggeri tocmai pentru că nu erau în „blogosferă” și nu erau de acord cu valorile celor de acolo.

Articol cu articol, am învățat să scriu în limba română. Știu că sună absurd. Nu eram analfabetă, nici pe departe, dar după mulți ani de zile în care am comunicat în scris aproape exclusiv în engleză, nu aveam fluență în română. Frazele îmi ieșeau chinuite, oricât mă străduiam să le editez.

Chiar și așa, scriam mult, dar, deseori, foarte perisabil. Nu reușeam să reproduc la mine ceea ce îmi plăcea din afară. Încă funcționam pe sistemul din fandom, de jurnal deschis, și aveam postări ca asta, personale, care sunt foarte neinteresante în 2020. Încă vorbeam mult despre MISA, dar începeam să-mi extind subiectele.

Sporadic, primeam propuneri să promovez diverse, de la lumânări la evenimente, dar rareori am acceptat. Cumva, nu-mi ședea bine să fac reclamă la lucruri de care nu-mi pasă. După o vreme, am învățat arta răspunsului sictirit.

Culmea sictirului am atins-o când am primit un mail cu un anunț de presă, fără formulă de adresare, fără formulă de încheiere, fără cap și fără coadă, despre faptul că venea cineva de la Comisia Europeană în Brașov. După ce am început să răspund că nu sunt interpret, mi-am dat seama că probabil nu asta voiau de la mine. Am răspuns cu un simplu „Și?”, de la „Și ce-mi pasă mie?”

Când am primit un răspuns un pic nervos de la omul care-mi spunea că mi-a trimis chestia pentru că am blog, mi-am dat seama că PR-ul românesc e în budă.

Altfel, m-am obișnuit relativ rapid cu faptul că e plin de comentatori supărați și am primit și o amenințare pe mail. În general, comentatorii care au venit să mă porcăie s-au împărțit în două categorii: yoghini care luau apărarea MISA și a lui Gregorian Bivolaru și oameni de cultură care luau apărarea lui Cărtărescu sau a altor personalități literare și nu numai.

Să te pună dracu’ să vorbești rău de MISA sau să scrii recenzii de rău la artă!

Un pic de experiență: 2015-2018

După suficient timp, m-am mai obișnuit cu blogul și am mai renunțat la postările prea personale și la tonul prea entuziast. Am început să mă gândesc ceva mai mult ce vreau să adaug pe blog și să mă reorientez spre postări ceva mai bine structurate.

Nu vreau să dau impresia că aș fi scris mereu doar lucruri importante, ci menționez o tendință.

Am constatat din ce în ce mai mult că social media din România nu e ce-mi doresc. Chiar și excluzându-i pe cei care încearcă să atragă bani prin toate căile posibile și care văd „conținutul” doar ca pe chestia care le aduce bani, e greu. Sunt mulți generaliști, oameni care scriu despre de toate și despre nimic, despre evenimente curente și politică, despre știrile din SUA și nu numai.

Nu prea ai nișe. N-ai oamenii mărunți care să-și vadă de treaba lor și să posteze despre pasiuni mărunte. Lipsesc cei care scriu din hobby, despre hobby, fără să se cosmetizeze pentru campanii. Sau poate nu i-am găsit eu.

Încă simt lipsa lor. Bănuiesc că există grupuri pe Facebook cu temele astea, dar Facebook nu e al nostru. Facebook este un site unde nu poți intra dacă nu ai cont și dacă nu știi unde să mergi. În momentul în care va pica Facebook, în momentul în care adminul va șterge comunitatea, în momentul în care se va întâmpla ceva, adio grup. Vor dispărea nu doar cei care vor să dispară, ci și cei care încă își găsiseră un locșor acolo pentru ei.

În 2018, am pornit Cartea de azi, în care să scriu despre o carte pe zi. Voiam altceva decât vedeam în jur. Am ajuns, cu întârzieri și hopuri, să postez cărți cât să ocup zilele până la finalul lunii iunie, dar dificultatea a venit de unde nu m-am așteptat.

În primul rând, voiam ca recomandările mele să poată fi găsite în librării, așa că petreceam destul de mult timp încercând să dau de urma cărților și să văd dacă ele sunt disponibile în română sau nu. În al doilea rând, asta-mi ocupa tot blogul. Aș fi avut nevoie de un spațiu separat.

În al treilea rând, a devenit clar la un moment dat că prea puțină lume era cu adevărat interesată de chestia asta, cel puțin în forma în care era.

Perioada actuală 2018-2020

Blogul mă nemulțumește. Sentimentul că nu-mi găsesc locul se accentuează. Scriu din ce în ce mai puțin, ajungând pe la vreo postare pe săptămână. Scriu ceva mai bine și mai documentat, dar blogul, Facebookul și în general oamenii de pe social media mă fac să simt că totul e cenușiu și nimic nu e bine.

Cam de la începutul perioadei datează o postare despre cărțile ieftine de entertainment din secolul 19, așa-numitele „penny dreadfuls”. Am documentat-o temeinic, am scris-o pe cât de bine am putut și am constatat că unora le pasă… dar nu multora.

Perioada de început din 2019 a fost deprimantă rău. După ani de zile pe netul românesc, îmi lipseau lucrurile care să-mi placă. Anii de blog mi-au demonstrat că discuțiile au loc doar între anumite limite. E plin de oameni care nu știu mai nimic, dar care se poartă de parcă ar ști totul. Fie că e vorba de Andrei Pleșu, de oameni cu doctorate sau de oameni fără mari pretenții intelectuale, e aproape imposibil să găsești un discurs nuanțat.

Mă gândeam și încă mă gândesc ocazional să renunț la blog. Și-a jucat rolul. A acoperit zgomotul. M-a ajutat să scriu mai bine în română. Mai are ceva de oferit?

Când era dracul mai negru, m-am întors în fandomul internațional, iar efectul asupra stării mele de spirit a fost enorm. Nu neapărat că nu sunt proști acolo, pentru că sunt (printre care unii care cred că personajele fictive au drepturi), dar sunt și persoane pe care le pot urmări și care au poziții mișto. Am dat de oameni cu hobby-uri la care sunt foarte talentați, sau care încearcă hobby-uri noi. După ce am văzut suficientă lume care se străduie să învețe și multă încurajare din partea celor din jur, m-am apucat și eu de tricotat, ceea ce iar mi-a îmbunătățit starea de spirit.

Dar simt că e nevoie de altceva în România. Încep să cred că oamenii care emigrează plini de ură pe țara asta sunt cei care nu neapărat că au dat ei înșiși de problemele ei, ci au ascultat prea mult ce se spune public. Cu tot respectul pentru bloggerii, influencerii șamd. mari și bine cunoscuți, ce. Pana. MEA?! Îmi vine să-mi tai venele numai citindu-i.

În opt ani de zile, tot nu mi-am dat seama cum să aduc ceea ce-mi place în exterior și aici. E o problemă prea mare ca s-o pot apuca și nu știu dacă am profunzimea necesară ca să pot veni cu un discurs nuanțat și relevant.

Iar dacă aș avea un astfel de discurs, ar avea și un public?

Statistici

Ok, hai să intrăm în pâine! Îmi plac la nebunie statisticile, deci hai să vedem ce s-a întâmplat în anii care au trecut și să tragem niște concluzii! (Până nu dau iar în depresie.)

Iată statisticile pentru primul an complet de blog, 2013:

[Statisticile pe 2013][13]
Statisticile pe 2013

După cum ziceam, aveam mai multe articole despre MISA decât despre orice altceva. Postările tind să fie foarte comentate de oameni care erau la momentul respectiv sau fuseseră înainte pe la MISA, de unde și vizualizările.

O postare pe care o remarc acolo e Curiozitate satisfăcută, de care efectiv nu-mi amintesc că am scris-o, dar pe care o recunosc ca stil. E despre MISA, nu spune mare lucru, dar se adresează comunității de care știam că există. Are 185 de comentarii, cu două ordine de mărime peste numărul obișnuit de comentarii de pe blog din ziua de azi. Dar, odată trecut timpul ei, probabil că lumea a ajuns acolo doar din greșeală.

[Statistici curiozitate satisfăcută][15]
Statistici curiozitate satisfăcută

Hai să nu pun fiecare an aici, ci să adaug doar ce e mai interesant. După cum se vede din cămila asta de imagine, 2015 a fost anul cu cel mai mare trafic pe blog:

Încă scriam aproape zilnic, având 224 de postări în tot acel an. Nu mai scriam chiar toate prostiile. Aveam și un pic de vechime. Hai să vedem cum arată statisticile mai desfășurate pe 2015:

[Statistici 2015][17]
Statistici 2015

La „Posts & pages”, ce are o bară albastră în stânga e scris în anul respectiv. Restul sunt postări mai vechi. Se vede deja că unele postări vechi atrag mai multă lume decât postările noi. În unele cazuri nu e de mirare. Tocmai se lansase filmul Cincizeci de umbre întunecate, așa că, în februarie, au venit peste 100 de oameni pe zi să citească articolul.

Sunt interesante însă postările care n-au legătură cu evenimente și care totuși aduceau lume: O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate, de exemplu, a fost multă vreme una dintre cele mai populare postări pe blog o vreme lungă, datorită algoritmilor de la Google.

Perioada de top a postării a fost în 2015-2016. În 2019 și 2020, articolul a devenit din ce în ce mai puțin citit, până a coborât la maximum 10 cititori pe lună (față de 10-20 pe zi în perioada de vârf):

[Statistici pentru articolul listă de cărți recomandate.][20]
Statistici pentru „Listă de cărți recomandate”.

Aceeași tendință e valabilă și pentru Mașa și ursul și celelalte articole „vechi” care se văd în listă, cu excepția Poveștii cu Sodoma și Gomora, al cărei vârf e prin 2017-2018 (între noi fie vorba, nu-mi mai place cum e scrisă aia).

Dar cel mai fascinant lucru s-a întâmplat cu Un scurt rezumat al istoriei reale a omenirii, o postare în care făceam mișto de conspiraționisme, făcând rezumatul istoriei omenirii conform celor care cred în reptilieni și alte bazaconii. Cred că a fost primul meu viral real și a explodat ca niciodată. Am avut 6282 de vizualizări în ziua respectivă, din care 4555 pe postarea cu pricina.

Ce s-a ales apoi de ea? Praful.

Hai să ne uităm la statisticile în timp:

[Statistici scurt rezumat al istoriei reale a omenirii][24]
Statistici scurt rezumat al istoriei reale a omenirii

Dap, după primul puseu de hiperpopularitate, n-a mai fost citită decât rar spre deloc.

Hai să mai sărim un pic în timp și să ajungem la 2019, când deja postam mult mai puțin și deja începeam să-mi pun întrebări gen „Este acest blog o mare, mare, mare greșeală?”

Printre primele 10 postări ca popularitate din 2019, _niciuna _nu a fost scrisă în anul acela. A trebuit să merg pe vederea desfășurată ca să ajung la primele postări noi ca număr de vizualizări.

În mod interesant, primele două postări noi mai populare sunt legate de muncă: Cum traduci intraductibilul și Cum am tradus în română Tom Clancy’s The Division 2.

Încă sunt de părere că articolul despre The Division 2 e unul dintre cele mai bune pe care le-am scris pe blog. Îmi explic meseria cu toate chichițele ei, povestesc de munca efectivă din cadrul jocului, e un tur de forță aprobat de Ubisoft. E mai editat și mai bine structurat decât multe altele. Dar n-a prins pe cât de mult speram.

Asta-i viața.

Hai să vedem cele mai populare postări din toate timpurile!

Statistici toate timpurileSunt lucruri pe care le poți prezice în viață, de exemplu că o postare despre o carte foarte discutată va fi citită când e lansat filmul (50 de umbre). Sunt lucruri pe care le înțelegi, de exemplu că dacă abordezi un subiect de nișă (BDSM), e posibil ca postarea să devină populară pentru că alții se jenează să scrie despre subiect.

Și apoi, există Cât fierbem porumbul, o postare scrisă la plezneală în 2013 în care spuneam că habar n-am cât fierbem porumbul, pentru că indicațiile diferă. Am un pic peste 900.000 de vizualizări pe blog, deci 3% dintre oamenii care au intrat pe blogul meu au intrat ca să vadă cât fierbe porumbul.

Uite ce statistici:

Se vede care e sezonul porumbului doar din numerele astea. Doamne iartă-mă, peste 100 de vizualizări pe zi în iulie. Dacă aș vrea să fac succes și să vând pe la advertiseri, în iulie le-aș arăta cifrele blogului, frumos umflate de porumb.

Astea fiind zise, hai să vedem care mai e situația acum. Statisticile incomplete pe noiembrie 2020:

Două postări noi între primele… 13? Se pare că am prins 13 acolo. În rest, postări vechi. Despre „Fluturi” de Irina Binder e o postare din 2019 care n-a fost extrem de populară inițial, dar devine acum.

Statistici despre fluturi

Mi se pare interesantă evoluția. Pe lângă faptul că probabil Google consideră postarea ca având acum o autoritate mai mare decât în 2019 (pentru că e mai veche), situația sugerează că Irina Binder e căutată – ori de fani, ori de cei care o urăsc. Oricum ar fi, Binder e genul de subiect care polarizează. Părerea mea e că, în ciuda reputației pe care o au, fanii Irinei Binder probabil vor păreri noi despre ce au citit – există o dorință de a discuta o carte pe care ai citit-o. Vrei o analiză. Vrei, parcă, să spui ceva, să afli ce a vrut altcineva.

Apreciez faptul că nu au venit fanii Irinei Binder să mă certe pentru analiza critică. Au fost mult mai maturi decât fanii lui Cărtărescu. Probabil s-au obișnuit cu critica, dar respect.

O altă evoluție interesantă e cea a Ce te faci ca filolog, în care discut opțiunile de viață și carieră ale filologilor:

Are mai multe vizualizări în ultima vreme decât a avut când am postat-o, după o perioadă de lipsă de interes. M-aș fi gândit că brusca creștere a vizualizărilor din primăvară se datorează viitorilor studenți care-și verifică opțiunile, dar nu pare să fie cazul, pentru că e o postare populară și în noiembrie. O fi legat de pandemie? O fi legat doar de Google? Naiba știe.

Interesantă e și Autorizația de traducător e un eșec al Ministerului Justiției, o postare din 2018 în care-mi vărsam năduful pe autorizație și povesteam de ce am renunțat la ea (autorizația a plecat, profesia a rămas; sunt traducătoare în continuare).

Doar din statistici, aș spune că e o postare relevantă pentru o anumită nișă, de unde și căutările. Dar comentariile sunt cele care arată că e o problemă și că autoritățile sunt ca niște curci bete care nu dau indicații clare și nu ajută oamenii care vor să-și înceapă sau să-și oprească activitatea.

Încotro?

Habar n-am. Nemulțumirea mea cu blogul, social media românească și universul continuă.

Pe de o parte, vreau să povestesc nimicuri. Vreau să povestesc că citesc E.A. Poe și ce păreri am despre ce scrie el. Vreau să recomand cofetăriile care-mi plac, restaurantele de la care comand, magazinele de fire de tricotat, pentru că găsesc chestii mișto și prima tendință e să le spun și altora. (Luado pentru ciocolată, Dei Frati pentru mâncare în Brașov, Sizkra pentru mâncare în Sfântu Gheorghe și momentan comenzi, Irika – Knit Happens pentru tot ce ține de tricotat, Life in a Spoon și Lavender în materie de cofetării în Brașov, Passage pentru burgeri în Brașov etc.) Vreau să povestesc ce chestii am mai încercat, ce rețete am adaptat, ce pulovăr nu reușesc nicicum să fac. Tâmpenii mărunte de viață.

Nu, nu vreau să le pun pe Facebook. Le vreau la mine sau deloc.

Uneori vreau să fac clipuri video, sau chiar live-uri în care să discut cu lumea, dar nu prea le am cu chestiile video. Iar live nu pot, mă stresez și mă pierd.

Vreau și să discut de lucruri serioase. Vreau să intru în miezul unor probleme. Să fac analize. Să despic firul în patru. Să mă uit din mai multe unghiuri la situațiile prin care trecem sau la lucruri din trecut.

Vreau să povestesc de meseria mea și de ce trebuie să faci ca softul tău să fie traductibil.

Vreau să vă povestesc ce mai citesc de pe net și ce discuții se mai poartă în cercurile mele. Uneori, îmi vine să comentez și aici ce se discută la nivel mărunt în străinătate. Să vă povestesc de faza cu Destiel și alegerile americane.

Vreau multe, dar să fim serioși. Nu toate sunt realizabile, mai ales dacă nu vreau să fac din blogul ăsta un hobby obositor. Dacă nu vreau să fie prea aleatoriu.

Viața e o colecție de lucruri aleatorii, de interese mici și mari, de bancuri care ți se par amuzante și pe care vrei să le dai și altora și de gânduri mari, care te macină mult. Blogul e un loc cu multe limitări, unde e bine să păstrezi o coerență care e doar o iluzie.

În același timp în care vreau să fac totul, vreau să nu fiu aici. În ciuda faptului că vreau să scriu pe blog, blogul în sine nu-mi aduce prea multe bucurii. Am avut câteva discuții faine de-a lungul timpului, dar… dar. În mod real. Cred că eram mai fericită pe vremea când eram doar în fandom.

*moment de reculegere pentru vremurile în care eram tânără și nu știam de social media din Ro*

Pentru că mă deranjează haosul inerent al blogului, faptul că am de toate și nimic, mă gândesc să reorganizez tot. Să trec prin toate cele 1494 de postări (1495 cu asta) și să le refac pe două mari categorii: postări mărunte și postări relevante. Nu e vina nici a cititorilor, nici a lui Google că postările de care chiar îmi pasă, alea bune, alea pe care aș vrea să le promovez, nu au avut parte de public. E treaba mea să le scot în față.

…Și acolo ar fi de muncă.

Mi-ar plăcea să existe o variantă care să mă satisfacă. Ceva care să mă facă să mă simt că blogul nu doar îmi satisface o nevoie de a comunica, ci chiar îmi aduce bucurie. Nu știu exact care e, dar…

Între timp, o să mă retrag lent de pe Facebook. Probabil nu o să mai dau share la postări acolo decât sporadic, pentru că îmi displace monopolul pe care încep să-l aibă asupra canalelor de informare.

Mi-ar plăcea să închei postarea cu mii de mulțumiri că sunteți alături de mine și de inimioare optimiste, dar hai să fim serioși. Dacă sunteți prin aceleași cercuri pe care le văd și eu, înseamnă că suntem în același stres împreună. Iar dacă sunteți în alte cercuri, e ok, 2020 a avut grijă să fim toți în rahat stresant.

Fie să trăim vremuri mai bune, să avem parte și de tihnă și să reușim să creăm o lume în care să ne placă să trăim.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |