După cum ziceam de curând, m-am apucat să citesc E.A. Poe și să comentez.

The Gold-Bug (Cărăbușul de aur) (1843)

Titlul e mult mai grozav în engleză decât e în română, pentru că „bug” are sensul nu doar de „gândac”, ci și de „microb”. Sugestia e, deci, că ar fi vorba despre febra aurului. Mă așteptam la o goană după aur, săpături și îmbogățiri. Am nimerit două din trei, dar nu cum îmi imaginam.

Într-un loc exotic, un fost bogătaș găsește un cărăbuș auriu dintr-o specie încă necunoscută. Slujitorul lui, un negru credincios (n-o să intru în detalii despre cum îi e construit caracterul, dar sunt convinsă că au curs râuri de cerneală despre rasism), e convins că gândacul e cu totul și cu totul de aur. Când merge înapoi spre casă, fostul bogătaș se întâlnește cu un amic și îi împrumută cărăbușul pentru studiu.

Toate astea le aflăm ulterior, pentru că povestea începe când naratorul se întâlnește cu fostul bogătaș, care vrea să-i povestească ce cărăbuș extraordinar a găsit. Dar, pentru că l-a dat împrumut, nu poate decât să i-l deseneze pe o foaie pe care o scoate din buzunar. Șoc! Desenul nu arată deloc a cărăbuș, ci a craniu.

Când vede craniul, fostul bogătaș se face alb la față. Timp de o lună, se plimbă de nebun prin regiune, agitat și înnebunit. Slujitorul e perfect convins că omul a luat-o razna de la faptul că l-a mușcat cărăbușul și că are tot felul de închipuiri blestemate.

E fascinant, nu poți să nu te întrebi dacă tipul e nebun, dacă e blestemat, dacă e vorba de fantome răzbunătoare, dacă într-adevăr există cărăbuși de aur în universul ăsta (și dacă da, sunt blestemați?) sau dacă e cu totul altceva la mijloc. Suspansul e la cote maxime și e excelent conturat prin descrierile lui Poe, care nu se grăbesc nicăieri, ci stau să-ți explice exact cât de ciudat se comportă omul. Descrierea e foarte vie, dar ambiguă. Cărăbușul e greu, greu ca aurul. Fostul bogătaș are gesturi suspecte, grăbite, paranoice, dispare la tot felul de ore din zi și noapte și pleacă singur pe câmpii. Știe ceva? Nu știe nimic? Se întâmplă ceva de care nu știm?

După o lună, fostul bogătaș îi ia pe narator și pe slujitor cu el și îi duce pe coclauri să sape sub un copac în care e atârnat un craniu. Împreună cu naratorul, te întrebi cât de tare a luat-o razna, dar hei, e un craniu într-un copac, poate că e ceva necurat la mijloc. După mult săpat, dau de o comoară absolut legendară pe lângă care se află și oseminte. Se chinuie să o ducă acasă în două ture, apoi fac o grămadă de socoteli ca să-și dea seama cât de bogați sunt.

Mă aștept la un blestem. Mă aștept la fantome. Mă aștept la pirați, pentru că se pare că a lor e comoara. Mă aștept ca bogătașul să-i omoare pe ăștia doi, sau barem pe narator. Mă aștept la multe, dar în niciun caz nu mă aștept la ce urmează. Pentru că fostul bogătaș povestește cum și-a dat seama că există o comoară.

N-are sens să vă dau toate detaliile, pentru că, surpriză! Povestea e de fapt un pretext pentru un curs introductiv de criptografie. Toate sugestiile horror sunt doar atât: niște sugestii, cât să te țină prins.

Ce mi se pare fascinant e că morala rămâne valabilă și în 2020: dacă ești mare meșter în criptografie, sunt șanse să faci o grămadă de bani.

Ligeia (1838)

Personajul principal a fost căsătorit cu Ligeia, o femeie absolut splendidă, cu părul negru ca abanosul, pielea albă ca marmura și o cultură de neegalat. Ea a murit, dar el e obsedat și acum de ea, chiar dacă s-a retras la țară și s-a recăsătorit cu Rowena, care nu-i seamănă deloc fostei soții. Poate că de-aia n-o are deloc la suflet.

Între timp, Rowena s-a îmbolnăvit și a murit și ea. La priveghiul pe care-l face singur, tipului i se tot pare că Rowena revine la viață și apoi moare, de fiecare dată mai vie ca înainte, ca apoi să pară și mai moartă.

În cele din urmă, se scoală din morți, dar nu e Rowena, ci Ligeia!!!

…atât. Nu, serios, asta e toată povestea.

Ok, ok, bănuiesc că aici chichița e ambiguitatea: chiar s-a sculat din morți? Își imaginează el? El a ucis-o, sau a murit ea pur și simplu? Ligeia chiar era pe cât de supraomenesc de extraordinară și-o amintește el sau nu?

Descrierile sunt bune, dar nu pot să nu simt că, din moment ce narațiunea e la persoana întâi, există o continuare a poveștii. La persoana a treia mi se pare că poți încheia o scenă în punctul culminant, dar la persoana întâi parcă nu merge la fel.

Nu zic asta ca să-i caut nod în papură că n-a continuat povestea, nici nu am o soluție care să păstreze ambiguitatea unui personaj care s-ar putea să mintă sau să-și imagineze tot felul de lucruri, dar mie, uneia, mi se pare că scârțâie în punctul ăsta.

A Descent into the Maelström (O pogorâre în Maelström) (1841)

Cred că m-am obișnuit cu stilul lui E.A. Poe, pentru că mi se pare mult mai ușor de citit acum, chiar dacă uneori tot îmi fug ochii.

N-am foarte multe de zis aici. Un bătrân marinar povestește cum era să moară într-un vârtej pe mare și cum a scăpat. Atmosfera e bine descrisă, detaliile sunt foarte vii, iar ieșirea din impas se bazează pe principii de fizică, lucru la care nu mă așteptam.

Încep să mă întreb dacă Poe are o pasiune pentru împletit povestirile horror cu atmosferă gotică și știința.

The Tell-Tale Heart (Inima care-și spune taina) (1843)

Îmi place titlul în română.

Povestea seamănă cu cea cu pisica neagră: avem un personaj care o cam ia razna și ucide pe cineva. Dar dacă primul era inițial un om bun, ajuns cum a ajuns din cauza băuturii, aici personajul pare să o dea în nebunie pur și simplu: i se pare că omul cu care locuiește are un ochi de vultur teribil. Îi place de om, dar vrea să-l omoare din cauza ochiului.

Deznodământul seamănă bine cu cel al poveștii cu pisica – se vede că E.A. Poe a scris o variațiune pe aceeași temă.

The Purloined Letter (Scrisoarea furată) (1844)

Dacă nu mă înșel, povestirea asta e menționată în primul volum din „Cireșarii” de Constantin Chiriță. Ultima oară am citit cartea aia când eram în clasele primare, cred, așa că s-ar putea să mă înșel, dar parcă Lucia îi povestește lui Dan (?) în două vorbe care e ideea aici.

Dacă aș avea aceeași memorie și în ce privește numele, fețele și zilele de naștere, poate că aș avea mai mulți prieteni. Sau măcar i-aș recunoaște pe cei pe care-i am.

Povestea e despre Dupin, care a mai apărut în două povestiri, și care face deducții logice extraordinare. Le ghicește pe toate mai ceva decât Sherlock Holmes, judecând natura umană cu toată finețea lui Miss Marple a Agathei Christie.

Un ministru matematician-poet care merge pe la curtea regală reușește să obține o scrisoare incriminatoare despre o aventură ilicită. Poliția se dă de ceasul morții ca s-o găsească și îi scotocește casa centimetru cu centimetru, dar nu e deloc de găsit.

Dupin face obișnuitele lui deducții trase de păr (vedeți: urangutan în Rue Morgue) și ajunge la concluzia că scrisoarea e expusă la vedere. Merge în vizită la ministru, o reperează relativ ușor și o recuperează de unde era în văzul tuturor, doar vag mascată, și o dă poliției.

Concluzia mea e că Dupin are puteri paranormale. Poate citi direct gândurile lui E.A. Poe, așa că știe exact care sunt rezolvările și își petrece cea mai mare parte a timpului de introspecție inventând moduri implauzibile în care ar fi putut ajunge la concluziile respective prin logică. Dar aici s-a trădat puțin: știa și înainte să meargă la fața locului cam unde putea fi scrisoarea respectivă.