Acum ceva timp, eram într-o librărie și căutam o carte lentă, mai degrabă bazată pe atmosferă. Am luat câteva cărți, le-am răsfoit și până la urmă am plecat de acolo cu „Grădina uitată” de Kate Morton, care a fost fix ce-mi doream, deși nu neapărat în sensul în care mă așteptam.
G.K. Chesterton e unul dintre numele de care te tot ciocnești în momentul în care interacționezi direct cu cultura britanică. Nu era în programa noastră de literatură victoriană de la facultate și nu țin minte să-l fi auzit pomenit în alte contexte academice, dar urmărindu-i pe Neil Gaiman sau Terry Pratchett, numele lui mi-a ajuns pe la urechi, pomenit ca inspirație, ca bucurie a lor din copilărie.
Undeva, într-un ținut îndepărtat, niște pitici vor să-i aducă un dar de nuntă reginei lor favorite – dar îi aduc zvonurile unui regat în care toți adorm, iar somnul magic se tot întinde și întinde din ce în ce mai departe. Așa că regina își îmbracă armura și se duce să vadă ce se întâmplă – și eventual să salveze o prințesă adormită.
Probabil că nu vă aduceți aminte de niciun film numit „Harry Potter și metodele rațiunii” și nici vreo carte din seria Harry Potter care să fie scrisă de un tip numit Eliezer, ceea ce nu e de mirare.
Într-o familie de intelectuali snobi francezi, fiica cea mică e prea inteligentă ca să nu observe impostura celor din jur – și, pentru că nu are experiență de viață, ajunge repede la concluzia că totul e deșertăciune și că singura cale de a scăpa sorții e să se sinucidă când împlinește 13 ani. Dar, înainte de asta, ține un jurnal în care notează orice o convinge că ar putea trăi.
Am mai vorbit de „Calea regilor” de Brandon Sanderson și altă dată, dar nu mă deranjează deloc s-o pomenesc pe scurt și acum.
Cea mai simplă metodă pentru ca populațiile sărace să scape de problema lor economică e să-și transforme cea mai mare povară într-un avantaj. Mai exact, în loc să lase copiii să le atârne de gât ca o povară ce trebuie hrănită constant și care nu aduce niciun beneficiu, mai bine îi folosesc în diverse moduri. De exemplu, îi pot mânca. Și le pot folosi pielea pentru a face cizme de damă, care sigur vor foarte moi.
Ioana: Mai ții minte o discuție despre papanași pe care am avut-o cândva?
Eu: Că singurii papanași adevărați sunt cei fierți și că cei prăjiți sunt o chestie eretică?
Ioana: http://retetepapabun.ro/papanasi-moldovenesti/
Eu: EREZIE!
Ioana: Nu, aceștia sunt unicii și adevărații papanași!!
Eu: Nu se poate! Dacă sunt prăjiți, nu au cum să fie! AȘA SPUNE CARTEA SFÂNTĂ!
Ioana: Ceilalți sunt gogoși! Trebuie să conțină cel puțin 70% brânză!!!
Eu: Gogoșile nu sunt fierte deloc, deci nici nu intră în discuție. Chestia din articol este un papanaș corcit cu o gogoașă. Corciturile nu au cum să fie papanași originali!
Ioana: …cum naiba fierbi papanașii? o_O
Eu: Deci, ascultă la mine, căci eu îți grăiesc cu vorba lui Dumnezeu, Papanaș-Tatăl.
Ioana: Oricum, papanașii din restaurante sunt gogoși, în pana mea!
Eu: Se iau 250 de grame de brânză de vaci, care se amestecă cu 3 linguri de griș, 2 linguri de făină, o lingură de pesmet și un ou. Apoi se fac sfere din aluat. Se pun la fiert în apă. Când se ridică, sunt făcuți.
Ioana: O_O Păgâno!!! (dar măcar vorbim de aceeași compoziție)
Eu: Într-o tigaie, se prăjește niște pesmet, apoi se adaugă scorțișoară și, la final (ca să nu se caramelizeze) oprești focul și pui zahăr. Apoi dai papanașii fierți prin pesmet.
Ioana: :-O
Eu: Și pui smântână deasupra. CĂCI AȘA FU VOIA DOMNULUI NOSTRU, PAPANAȘ-TATĂL.
Ioana: Nu, nu nu. Aceeași compoziție, dar! Îi prăjești. Și pe urmă torni o cantitate vecină cu blasfemia de zahăr pudră peste ei. *scutură din cap*
Eu: Se pare că ne îndreptăm spre marea schismă a papanașilor. Sau ea a avut loc deja. Iată adevărul de care te îndoiești!!!
Ioana: =)))))))))))))))
Eu: Stai, nu ăla. ĂSTA! Aceștia sunt adevărații papanași!
Ioana: Alea-s găluște.
Eu: Găluștele nu au brânză. Duh. Sunt mai mult griș.
Ioana: Găluștele sunt fierte și de mai multe feluri.
Eu: Și gogoșile sunt prăjite, la fel ca „papanașii” voștri.
Ioana: Nu, papanașii sunt prăjiți în tigaie, gogoșile sunt fierte în ulei.
Eu: Un nume, doar! Un cartof, oricum I-ai prăji, același gust l-ar avea! Și la tigaie, și la friteuză, la fel de mult l-ai îndrăgi.
Ioana: =))))))))))))))))))
Eu: Și o gogoașă la fel.
Ioana: Da, dar nu pui brânză în aluatul de gogoașă.
Eu: Și nici în aluatul de gălușcă.
Ioana: O umpli cu brânză, dacă vrei, dar nu pui brânză în compoziție.
Eu: Crede-mă, e plin de vânzători de gomboți aici și nici ei nu pun brânză în compoziție.
Ioana: Trebuie să facem un duel al papanașilor.
Eu: DA.
Un profesor de la un mic colegiu devine obsedat de conceptul de calitate – atât de obsedat încât are o cădere nervoasă și tratamentul îl disociază de propria persoană atât de mult încât simte că devine altcineva și își pierde o parte din memorie înainte să fie din nou lăsat liber în societate.
Charles Dickens a fost unul dintre oamenii hotărâți să facă lumea mai bună. A fost jurnalist și editor pe la diverse ziare, a intrat în contact cu clasele de jos, și-a făcut prieteni interesați și ei de cauze sociale, iar rezultatul se vede deseori în cărțile lui, care tind să vorbească despre orfani și vieți grele.